Să pierzi nu este întotdeauna cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla, ba uneori acea pierdere se poate dovedi a fi un câştig nesperat, neverosimil, aducător de exuberanţă. Plecasem la vânătoare. Nu aveam prea multe arme, însă cele din dotare păreau a fi suficiente, mai ales că aveam în jur câteva persoane ce mă încurajau şi uneori mă ajutau. Vedeam vânatul clar, îi vedeam forma, culoarea, mişcările şi, în anumite zile, simţeam că poate fi al meu.

Am crezut că leşin de supărare în clipa când glonţul unui alt vânător l-a ochit şi l-a doborât. Pierdusem trofeul, pierdusem vânatul preţios la care visasem atâta timp. Mă întorceam acasă cu coada între picioare şi, în loc de aplauze pentru munca depusă, în prima clipă am primit reproşuri. Nu, mă exprim greşit! Nu erau reproşuri, ci păreri de rău tardive. De ce nu ai folosit arma oferită de Adi? De ce ai ales acest glonţ orb? Parcă mai avea vreo importanţă “de ce?”… Într-o zi, cu permisiunea “pădurarilor”, a celor ce aveau în grijă pădurea şi vânatul, voi povesti de ce am ales acel glonţ.

La scurt timp după ce m-am întors acasă pentru a-mi linge rănile provocate de eşec, supărarea mi s-a transformat în exuberanţă. Vânătorul nu mai era trist, ci îmbrăţişa pe toată lumea, râdea din senin, sărea şi bătea din palme ca un copil. Vânătoarea de comori la care tocmai pierdusem îmi aducea un câştig nesperat şi neverosimil, dar îmi şi dovedea că unii oameni sunt minunaţi, sunt mai presus de cuvinte. Nu ştiam dacă mă pot lăuda cu el, nu îl văzusem decât în poze şi aveam impresia că trăiesc într-un vis, că nu poate fi real ceea ce se întâmplă.

Kadia şi Vladen, pe care cu siguranţă îi cunoaşteţi, iar dacă nu îi cunoaşteţi, staţi de acum înainte cu ochii pe ei, pentru că sunt nişte oameni minunaţi (Departe de mine gândul de a-i peria. Pur şi simplu mi-au plăcut de cum i-am descoperit, i-am urmărit cât am putut de des şi am ţinut întotdeauna cont de părerile lor, pentru că sunt inteligenţi şi îmi place felul în care gândesc, iar ei ştiu deja toate astea), au decis să îmi ofere cadou ceva la care nu aş fi îndrăznit să visez:

“Ne gândeam de ceva vreme să oferim nişte premii de consolare celor clasaţi pe al doilea sau al treilea loc. Ca atare, am discutat cu Vlad şi pentru că ne pare foarte rău că nu ai câştigat premiul concursului, ne gândeam ca premiu de consolare, dacă te-ar interesa un MacBook Air mai vechi- la mâna a doua, dar în perfectă stare de funcţionare. Este calculatorul mic al lui Vlad, pe care vrea să-l schimbe…”.

 

MacBook Air

MacBook Air

 

 

Dacă mă interesează? Mă mai întrebi, Kadia? Stai să îmi revin din leşinul provocat de surpriză şi îţi răspund… :) După un timp care mi s-a părut cât o eternitate, după ce am schimbat multe mailuri şi am pus detaliile la punct, ieri s-a întâmplat minunea! Cel mai frumos vis s-a transformat în realitate. În fata blocului meu, zâmbitoare şi foarte frumoasă, cu laptopul şi câteva cărţi într-o plăsuţă, era Kadia! Exact aşa cum mi-o imaginasem: feminină, senină, prietenoasă, zâmbitoare şi frumoasă! Mi-au dispărut emoţiile, mi-a dispărut tremurul până atunci de necontrolat. :)

De cum am pus mâna pe el, mi-au dispărut şi temerile că nu mă voi descurca. Instrucţiunile de la Vladen erau clare, atât de clare încât şi un copil ar fi înţeles ce are de făcut. Cel căruia îi spusesem până atunci jucărie este de fapt un giuvaier, o bijuterie sensibilă, care reacţionează la cea mai fină atingere, care înţelege imediat ce doresc şi face exact ceea ce îi cer. Ca şi vulpea care nu ajunge la struguri, doream să cred că un măr muşcat nu este cu nimic mai presus de alte sigle. Abia când l-am atins, când am văzut cât de uşor îmi este să îmblânzesc acest armăsar aparent nărăvaş, am înţeles că Apple îşi merită renumele.

Perioada de acomodare aproape că a trecut. M-a prins ora 2 noaptea cu el în braţe, cu zâmbetul pe mutră şi fericirea în suflet. Am prieteni minunaţi, am un giuvaier pentru care chiar pot fi invidiată, voi avea mai mult timp pentru a sta pe internet, se va termina cu discuţiile din familie, legate de drepturile la calculator ale fiecăruia :) , voi putea ieşi mai des din casă fără să am senzaţia că îmi abandonez blogul.

Kadia şi Vladimir, încă nu s-au inventat cuvintele cu care să vă pot mulţumi îndeajuns! Vă doresc să fiţi sănătoşi şi să realizaţi tot ceea ce vă propuneţi!