Mi s-a spus de câteva ori că merg cu nasul pe sus, dar ca atunci, sigur nu am mers niciodată. Eram atentă la firele de troleu, aşa că mă uitam mai mult în sus decât la trotuar.  Îmi fusese furat portofelul în tren (sau poate pe peron), pe când mă întorceam de la mare. Capitala era bulversată din cauza grevei de la transporturi. Ca să fie treaba-treabă, biletul meu de tren era doar până la Bucureşti-Obor. De acolo m-am văzut nevoită să merg pe jos până la gara de nord, cu Ionuţ în braţe, cu geanta de voiaj pe umăr, amărâtă, fără un ban în buzunar şi fără portofel, urmărind firele troleului, pentru a nu mă rătăci.

Singura soluţie a fost să caut un loc în care să îmi vând sau amanetez cerceii de aur, singurul lucru de valoare pe care îl aveam la mine. Am găsit relativ repede acel loc şi aşa am reuşit să ajung cu bine acasă. Dar mi-am promis că voi avea mai multă grijă de lucrurile mele. Tot atunci am renunţat la aur. Într-un fel sau altul, pierdusem până atunci ba cercei, ba inele şi brăţări. Ştiu că primii cercei de aur (îi aveam de la naştere) i-am vândut cu gândul să îmi cumpăr Hoinar, să plec împreună cu băieţii din bloc la mare, călare pe motoretă. Un inel mi-a rămas pe o etajeră, într-o baie dintr-un bar oarecare. A fost prima şi ultima dată când l-am scos de pe deget.

După atâtea pierderi, am schimbat macazul şi mi-am cumpărat doar argint. Atât de mult argint, încât le-am făcut fericite pe fetele vărului meu, când au mai crescut. :)) De câte ori veneau la mine, marea lor plăcere era să cotrobăie printre cerceluşi, să îşi mai aleagă ceva. Dar uneori simt că nişte bijuterii din aur mi-ar prinde bine, mai ales în anumite ocazii. Cred că orice femeie are sau ar trebui să aibă în casă o pereche de cercei de aur, o brăţărică, un ceva drăguţ…