Un ceas de furtună

Nu aduce anul ce aduce ceasul… de furtună. Ploaia bate cu disperare în geam, încercând să intre la căldură. Sunt surdă la rugămintea sa. Reuşesc, în schimb, să aud ca prin vis cum soneria interfonului se chinuie să îmi spargă timpanele. Sar grăbită din pat şi piciorul mi se rezeamă în mingiuţa plină de ţepi cu care se joacă uneori câinele. Un masaj necerut, dar binevenit după o oră de somn. Slalomul printre pisicuţele care mi se freacă de glezne îmi încetineşte înaintarea. Un pantof căruia i s-a schimbat definitiv designul îmi pune piedică. Ochii îmi ies din orbite, mâinile se întind, trupul se clătină. Reuşesc să îmi regăsesc echilibrul şi străbat sufrageria în pas aproape vioi.

În spatele meu sună turbat telefonul. Din faţă aud cum interfonul îşi plânge clopoţelul. Mă întorc, prind telefonul din zbor şi răspund. Spun “alo” şi rămân cu gura căscată. Un castravete ros pe jumătate stă la plajă sub becurile arcadei. Când s-au transformat carnivorele mele în erbivore? Cu semnul de întrebare plutind angelic deasupra capului intru pe hol. Interfonul încă mai sună. E nepoata care vine întotdeauna la cel mai nepotrivit ceas. A ieşit pe furtună doar pentru că se plictisea în casă. Cioc, cioc! Cioc, cioc! Intră, strig eu din bucătărie, cu telefonul într-o mână şi cu miorlăita Ursula în cealaltă mână.

Nu pot! strigă din spatele uşii nepoata. Las telefonul, las şi pisica, deschid nervoasă uşa. Vântul aduce miros de ploaie torenţială. Copila are braţele încărcate: o umbrelă din care picură apa, o plasă plină de diverse: un caiet de vacanţă, penarul, o cutie plină de elastice pentru brăţări, telefonul mobil, câteva clame de păr, cheile casei, o carte de poveşti, o pereche nouă de blugi pe care mama ei a cumpărat-o şi care acum nu îi mai place. Mă apucă râsul. Te muţi? o întreb cu chipul luminat de un zâmbet ghiduş. Nu sesizează gluma şi răspunde plină de speranţă: pot?

Un ceas de furtună poate trece într-o clipită, lăsând în urmă crengi rupte, geamuri murdare, glezne scrântite şi multe, multe zâmbete.