Skip to main content

Un Atlas modern

O simte tresărind sub brațul său ocrotitor și își permite să se relaxeze o clipă. Închide ochii, înțelegând că oboseala acumulată în toate aceste luni cu greu va putea fi înlăturată. Dar acum nu este timp de asemenea gânduri. Acum trebuie să își stăpânească frica extremă care îl paralizează, să îi fie aproape, să o îngrijească și să se roage. Nu, fără rugăciuni. Nu a fost învățat să creadă în ele, nu de acolo așteaptă el ajutor. Singura lui speranță este Cristi, caraghiosul ăla mic și burtos de care râdea pe când erau studenți, astăzi mare doctor la Cluj.

Nu așa gândiseră ei regăsirea. Cine s-ar fi așteptat, cine ar fi crezut că cea mai frumoasă fată din campus, cea după care se întorceau toate capetele, avea să treacă printr-o asemenea tragedie? Ninsoarea căzută pe neașteptate a acoperit șoseaua, autoturismul în care se afla ea s-a răsturnat în curbă și de acolo au pornit toate celelalte necazuri.

Când a ajuns la el vestea, a simțit că întreaga povară a lumii i s-a așezat pe umeri ca unui Atlas modern. Săptămânile de spitalizare, în care iubita lui ba era, ba nu era, în care nu recunoștea pe nimeni și nu își amintea nimic din accident, au fost cumplite. Au urmat alte luni de recuperare fizică, probleme niciodată pe deplin rezolvate. Nu i-a păsat. Grija față de femeia care îl iubise atât de mult și îi dăruise totul devenise scopul lui în viață.

Au trecut peste toate necazurile împreună și au continuat să spere că viața le va da mai mult decât le-a luat. Îi creștea inima de bucurie când o vedea că se întorcea de la serviciu cu tolba plină de povești despre copiii cărora le era învățătoare. Când vorbea despre ei uita de durerile infernale de cap ce reveneau din timp în timp, încă din prima zi de după accident.

Se strânge în fotoliu, cu picioarele sub ea, cu o ceașcă de ceai în mână și îi zâmbește cald. El îi așează peste picioare pledul cumpărat cu un an în urmă de la o tarabă cu lucruri artizanale, din Sinaia. Este agitat și nu știe cum să înceapă.

-Iubito, îți mai amintești articolul pe care îl pregătea domnul Grigoraș în redacția revistei? Cel pentru care ne-a cerut părerea?

-Cum l-aș putea uita? îi răspunde ea. Este vorba despre discuția vostră referitoare la cenzura din ziare, de la televiziune, de peste tot, nu?

-Da, despre asta este vorba. Ei bine, astăzi au venit la sediu câțiva milițieni. Îl căutau pe Grigoraș. Am înțeles că urmează să fim toți chemați la Miliție pentru niște declarații.

Fața ei se albește brusc și mâna în care ține ceașca începe să tremure. Spaima care îl încercase toată ziua i se accentuează brusc.

-Ți-am spus încă de atunci să nu te bagi, să nu te încrezi în nimeni! Îți place în ce situație suntem acum? Trebuia să te dai tu deștept, să arăți că ai opinii contrare sistemului, că ești anticomunist, că vrei schimbări și că instigi lumea la revoltă. Cine naiba ești tu, să ai păreri diferite de restul lumii și să le expui în public, pentru a pune atâtia oameni în pericol? Doamne, ce o să ne facem?

Plânsul o eliberează pe moment de tensiunea acumulată, îi alungă furia provocată de groaza care coborâse în casa lor. Nu își dă seama că țipetele ei pot fi auzite de vecini. El o strânge în brațe și îi șoptește încurajări în care nu crede.

În trenul care îi poartă legănat spre Cluj, se gândește că acea seară înspăimâtătoare a scos pentru prima dată la iveală boala care se cuibărise în ea. Deși a scăpat cu bine de miliție, încă își amintește reacția ei exagerată, țipătul și criza de nervi pe care a făcut-o. Au urmat apoi pierderi de memorie inexplicabile, puse întâi pe seama oboselii, apoi a grijilor provocate de examene, ca într-un final să culmineze cu neputința de a articula bine cuvintele. Diagnosticul a căzut ca un trăsnet: tumoră pe creier, cel mai probabil formată în urma accidentului.

A venit rândul lui să se întrebe cu groază, așa cum se întrebase ea atunci… Doamne, ce o să ne facem? Nimeni nu îi poate răspunde. Nici măcar vechiul lui prieten nu a vrut să se pronunte, cel puțin nu înainte de a o consulta la spitalul din Cluj. I-a spus totuși să fie pregătit pentru orice, din cauză că boala pare foarte avansată.

Mâna amorțită îl silește să se miște puțin, în căutarea unei poziții mai comode. Se uită la obrazul ei palid, îi mângâie părul răsfirat pe pieptul lui, își coboară mâna spre ochii ei închiși…

În clipa când trenul se oprește în gara Aiud, din vagonul 2 al trenului se aude un urlet aproape inuman… Nuuu! Nu muri, iubitooo! Iubito, ajungem la Cluj imediat! Nuuu!

Comments
  • Ana-Maria January 24, 2014 at 11:50 am

    Ce trist! 🙁

  • Dana Lalici January 24, 2014 at 2:59 pm

    Mi-a placut felul in care ai redat povestea asta mai mult decat toate articolele din ultima vreme. Nu pentru ca nu ar fi fost bune celelalte, ci pentru modul in care narezi aici mi se pare genial. Si ti-o spune o fosta profa, stie ea ce stie..:)

  • Andra January 24, 2014 at 5:52 pm

    🙁 sper ca planuiesti o continuare… cu happy end, evident 😀

  • Vladimir January 25, 2014 at 11:41 am

    Brrr…ce horror.

  • elly weiss February 22, 2014 at 10:00 pm

    Uite ca si tu scrii foarte frumos povesti foarte triste. Fac parte din viata, nu stiu de ce nu le-am reda.

  • […] Datorită clubului psi, astăzi mă simt mai bogată și mai îndrăzneață. M-am albit când mi-au atras atenția că am greșit, m-am înroșit atunci când m-au lăudat, mi-am zidit în piept dorința de a fi tot mai bună. Bine-nțeles că este un obiectiv greu de atins atunci când scrii advertoriale aproape în fiecare zi (din păcate, omul mai și mănâncă, deși eu mănânc doar pentru a trăi), când ești prea obosit pentru a mai gândi, când știi că-n sat s-a zvonit că unii nu prea își au locul în cercuri selecte. O clipă m-am înverzit de necaz, deși nu știam la cine se face referire. Apoi am revenit la sentimente mai bune și, după cum vedeți, am continuat să scriu. […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.