Mi-am spus de multe ori că mi-aș dori să uit unele întâmplări, fapte, gânduri din viața mea, fără să îmi dau seama cât de grea este uitarea și câtă suferință poate provoca. Nu degeaba spun unii că trebuie să ai grijă la ceea ce îți dorești, că s-ar putea să se întâmple. Întâi insesizabil, apoi tot mai des și mai pronuntat, mi-am dat seama că încep să uit, așa că l-am rugat pe Mugur să nu-mi mai amintească… :)

Am uitat anumite perioade din viață, am uitat anumiți oamenii cunoscuți de-a lungul timpului, am uitat ce anume mă îmboldea uneori să merg mai departe. Mi se întâmplă să vreau să povestesc o întâmplare de demult și să nu mai fiu sigură de cum au decurs atunci lucrurile, așa că o caut pe sora mea să o întreb. Culmea este că uit întâmplări pe care mi-aș fi dorit să le pastrez în amintire cât mai mult timp, întâmplări care mi-au adus bucurie și mi-au schimbat în bine viața. Mi-ar fi convenit mai mult să uit ceea ce mi-a făcut rău, ceea ce mi-a adus suferință.

Am cunoscut o doamnă acum vreo zece ani. Era mama unei prietene. O femeie cultă, educată, o persoană pe care toată lumea o aprecia și o respecta. S-a îmbolnăvit. Undeva s-a produs o fisură și pe acolo i s-au scurs, încet, încet, mai toate amintirile. Nu mai știa, biata de ea, nici dacă mâncase sau dacă se spălase. Devenise obeză în primele luni de după moartea soțului, din cauză că se așeza mereu la masă, chiar și când nu simțea foame, doar pentru că avea convingerea că nu a mâncat. Nu mai era nimeni lângă ea sa o supravegheze. De cele mai multe ori, nici măcar nu își amintea că era văduvă. Stătea la geam, așteptând să îi vină soțul de la piață.

Își amintea perfect numai câteva întâmplări din copilărie și foarte, foarte multe poezii învățate în primii ani de viață. Își amintea cum se joacă tabinet și ne ruga să jucăm cu ea, să îi ținem de urât. În rarele ei momente de luciditate, descopeream o femeie spirituală, inteligentă, amuzantă, primitoare și cochetă. Mă îngrozea și mă îngrozește ideea că tot ce adunăm într-o viață se poate stinge într-o clipă, ca un bec ars, că uitarea nu este mereu bună, ci poate distruge un om, transformându-l într-o legumă. Ce este omul fără amintiri?

Uit! Uit atât de multe și atât de repede! Uit întâmplări de acum mulți ani, uit ce am mâncat ieri, uit unde pun lucrurile pe care nu le folosesc des, uit cărțile pe care le-am citit (dar mi-am amintit cărțile despre care întreba Kadia). Uit și asta mă sperie rău. Mi s-a spus că sunt bombardată zilnic de prea multe informații și creierul încearcă să se protejeze. Așa o fi, nu spun nu. Dar nu cumva, tot protejându-se, creierul înmagazinează din ce in ce mai puține informații? Nu cumva mă va lăsa într-o zi și fără amintirile mele dragi?