Am fost cândva atât de bine îmbrăcat, încât la umbra hainelor mele se ascundeau şi ţăranul obosit, şi drumeţul însetat, şi sălbăticiunea speriată. O boală grea atinse la un moment dat pe gospodar şi îl făcu să-mi amputeze membru după membru. Rămas doar cu ceva cioate, m-am uscat de dor şi de durere. Mă ruşinam cu nuditatea mea obscenă şi îmi doream să fiu atins de trăsnet, să-mi crape trupul, să fiu împrăştiat cenuşă, să dispar.

Doar simbioza cu o fecioară plină de nuri m-ar fi putut salva. Înfiorat, simţeam cum trupul ei mă încolăcea molatic, se unduia peste bătrâna mea piele şi mă hrănea cu un parfum suav. Îmi acoperea nuditatea cu frumuseţea ei de cadână îmbrăcată în roz şi mă ferea de vântul rece şi de ruşinea dureroasă. Cum aş fi putut ghici că se folosea de mine pentru a se ridica? Mi-am dat seama prea târziu că nu la mine s-a gândit atunci când şi-a întins trupul cald peste al meu. M-a sufocat, mi-a furat seva, şi soarele, şi viaţa.

Credeam că doar la oameni se poate întâmpla…

 

m-a acoperit, sa imi ascunda nuditatea