Tristețe de moarte

Cu 28 de ani în urmă, într-o primăvară parfumată, încercam să îmi fac temele și nu reușeam. Privirea mi se pierdea în gol, gândurile îmi săreau precum puricii, de la unul la altul, iar rândurile din caiet îmi apăreau ca pierdute în ceață. Mă încerca o tristețe de moarte, o durere cum nu mai încercasem și cum nu am mai încercat de atunci. Într-un dormitor vecin, tatăl meu dormea, amețit de morfină. Nu îl puteam ajuta cu nimic și asta mă scoatea din minți, mă silea să văd viața în alte dimensiuni, să înțeleg că neputința omului este ceva cu adevărat palpabil.

Ușa s-a deschis încet, mama a intrat în cameră, iar eu am știut, am știut încă înainte ca ea să deschidă gura. Îl pierdusem! Omul pe care îl iubisem cel mai mult pe acest pământ se eliberase, plecase spre o lume în care suferința nu există. Lăsase lângă noi doar trupul slab, ce se răcea încet și multele amintiri adunate. Lacrimile, în loc să îmi curgă pe obraji, au ales să se verse în sufletul deodată împietrit. Am rămas în mijlocul camerei, de cremene, secunde lungi, aproape fără să respir. Este un coșmar din care mă voi trezi, îmi repetam, obsesiv, iar și iar.

Cu pași mici, cu gheare înfipte în inimă, cu un tremur interior de nestăpânit, m-am târât spre camera din care îmi venea tristețea de moarte. Aș fi vrut să strâng bine pleoapele, să văd numai ceea ce îmi doream. Orice, dar nu realitatea înfiorătoare. ”Poate că este totuși un coșmar din care mă voi trezi. Poate voi descoperi dimineață că aceste ultime luni cumplite au fost doar în vis”. Am intrat în cameră. Un miros plăcut de flori venea de pe balcon. Nimeni nu poate muri într-o zi atât de frumoasă, îmi șopteam în gând. Nimeni, și cu atât mai puțin tatăl meu, tocmai tatăl meu.

M-am așezat în genunchi lângă pat. Am încercat să nu clipesc, așteptând ca respirația să îi ridice pieptul, așteptând o tresărire oarecare, chiar și de durere, care să îmi spună că ceea ce se întâmpla nu era real. Minutele treceau lent. Camera rămânea tăcută, nepăsătoare la tot. Nici o adiere, nici un zgomot, nici o mișcare. Ochii îmi erau în continuare uscați, arzând de o febră interioară ce creștea în intensitate cu fiecare clipă. Acesta să fie sfârșitul? Așa se termină viața? Doar atât îmi va rămâne din minunata noastră legătură? Tu, tată, chiar nu ai de gând să te ridici și să îmi spui că a fost un coșmar sau o glumă proastă?

Cu 28 de ani în urmă, într-o zi ca aceasta, într-un 23 mai cumplit, o parte din mine s-a întins în acel pat rece, lângă un trup la fel de rece, și a preferat să se stingă, să îl urmeze pe tata în călătoria fără întoarcere, lăsând pe pământ o tristețe de moarte…