Avea trandafiraşul meu roz câteva principii de la care nu se abătea, oricât aş fi încercat eu să îl conving. Normal că întotdeauna când mă supăra, semăna cutatăl lui şi de câte ori dădea dovadă de inteligenţă semăna cu mine. Este una dintre glumele pe care le folosim des în casă.

Îi spuneam trandafiraşul roz pentru că avea pielea albă şi doar obrajii erau roz. Acum este mai mereu palid, pentru că nu se odihneşte destul. Când era cuminte îl întrebam: “cine e frumos?” şi el se grăbea să răspundă: “trandafirul roz”. Dacă îl puneam să îşi adune jucăriile răspandite prin casă şi mă refuza, îl întrebam încruntându-mă: “cine-i puturos?” şi el se prefăcea că nu m-a auzit, zâmbind pe ascuns.

 

 

Revenind la regulile pe care le respecta: descoperise că o bomboană aruncată în farfuria cu ciorbă îi schimbă complet gustul, făcând să dispară o parte din acreală. Nu îi plăceau supele dulci, dar nici ciorba nu era bună fără bombonele.

Dacă poftea la o bucăţică de carne fierbinte sau un cartof prăjit abia scos din tigaie, îşi aducea repede un pahar cu apă şi rezolva problema. Prindea cartoful în furculiţă şi îl scufunda în apa rece, apoi îl mânca. Degeaba încercam să îl conving să renunţe…

Sub nici o formă nu se atingea de vinete, fasole verde şi salată de boeuf. Pe la vreo 4 anişori îmi zâmbea spunând: ” mami, trandafirii nu mănâncă fasole verde”.

Aseară m-a făcut să râd, când a băgat un cartof în paharul cu apă, aşa cum făcea acum 15 ani. Tot aseară mi-a spus că trandafirii, mai ales cei roz, nu suportă să întâlnească morcovi în ciorbă şi nu se ating de carnea fiartă. Mă întreba ce este cu mine, de ce insist să îi pun carne fiartă în farfurie, dacă ştiu că nu îi place. Chiar aşa. De ce insist? Poate pentru că am procedat aşa cu toate alimentele, până când s-a hotărât să guste şi a descoperit că îi plac?