Mă întreabă Alex ce am învăţat trăind în România. Ar vrea să afle părerea mea la întrebarea: emigrarea este o practică justificată sau o Fata Morgana?  Trăind în România m-am format, ajungând omul care sunt astăzi. Dacă sunt mai bună sau mai puţin bună comparativ de alţii, nu are nici o importanţă.

Am învăţat ce este răbdarea stând la cozile ceauşiste, am învăţat ce este mila văzând părinţi care răbdau de foame, pentru a-şi putea hrăni copilaşii, am învăţat ce este bunătatea când o familie de unguri mi-a întins o mână de ajutor, într-un moment sensibil al vieţii, am învăţat ce este curăţenia văzând ţiganii căutând în ghenele de gunoi.

În România am iubit cu pasiune şi tot aici mi-am crescut copilul, l-am învăţat să se apere de “lupi” şi să protejeze “oiţele”. Iubesc până şi blocurile cenuşii care îmi amintesc de copilărie, iubesc aglomeraţia şi gălăgia străzilor, iubesc medicii care au ales să rămână aici, pentru că unul dintre ei mi-a salvat viaţa, iubesc învăţătoarele, pentru că una dintre ele a contribuit la formarea caracterului copilului meu.

De multe ori, gândindu-mă la ţara mea, o asemăn cu un pensionar bolnav, care nu se mai poate întreţine singur şi căruia i se reproşează că nu munceşte. Ţării mele i-au fost distruse fabricile şi uzinele, i-a fost călcată demnitatea în picioare, în schimbul a două pungi de mălai, cu care bietul om de rând a vrut să facă un tuci de mămăligă. Aş vrea ca mâini puternice să o prindă şi să o ridice din noroi.

Îmi iubesc ţara. Aici merele miros cum nu mai miros nicăieri în lume, aici muşcatele împodobeau cândva orice fereastră, aici fânul proaspăt cosit are aromă de iubire, aici am învăţat şi reînvăţat că există Moş Nicolae.

Iubesc România, ţara în care s-au născut cercetători cu caracter frumos, oameni cu probleme, care nu se dau bătuţi şi nu îngenunchiază, oameni faini, care ajută necondiţionat. Iubesc această ţară, mult prea hulită de unii dintre cei plecaţi, mult prea iubită de străinii care sunt mai români decât românii, care ne învaţă ce este respectul faţă de locurile natale.

Unii au ales să plece, să îşi încerce norocul pe meleaguri străine. Printre ei m-am numărat şi eu, la un moment dat. Ce m-a făcut să mă întorc acasă? Dorul de ţara mea, de limba mea, de locurile în care am crescut, de oraşul meu, de obiceiurile noastre, de tot ceea ce înseamnă România. Cine mi-a dat cea mai dureroasă lectie? Copilul meu, care nu a vrut sub nici o formă să plece din ţară, chiar şi după ce a văzut cum se trăieşte în alte părţi. A vrut să rămână aici, în locul unde a crescut, unde are prieteni, unde la fiecare pas se simte acasă.

“Plecând din ţara ta, te vei simţi, mai devreme sau mai târziu, ca un fiu nerecunoscător, care şi-a abandonat bătrâna mamă.”, au fost cuvintele cu care băiatul meu a încheiat discuţia.

Nina, Dana, SLVC, Ioana, GCM, voi ce aţi învăţat trăind în România?