Mă doare tragismul african ce răzbate din fiecare zvon, imagine sau relatare venită de acolo. Mă doare de parcă toate durerile lumii și-ar fi făcut culcuș în cutele sufletului meu. Mă doare de parcă aș fi însetată și înfometată. Mă doare de parcă rănile supurânde ale lumii din carnea mea ar mușca. Mă doare…
Am glumit cândva, folosind diminutive, am plâns fără jenă pentru Bakhita, m-am înfiorat pentru micuțul ciugulit de vultur. Mi-am dorit să pot trăi timp de 24 de ore în pielea unui tânăr african, pentru că un african tânăr este o persoană total diferită de mine, din absolut toate punctele de vedere: culoare, rasă, religie, sex, vârstă, mod de viață… . Le-am trecut pe toate, și pentru toate am lăcrimat câte puțin, căci tragismul african pare să nu aibă limite. Dar astăzi nu, nu vreau să cred că am văzut imaginea unui copil african bând apă dintr-un pantof. Să-mi spună cineva că mi se pare, vă rog!
Dacă imaginea este reală, mă judec pe mine, judec întreaga rasă umană. Dacă s-a vrut a fi o glumă, e cea mai proastă glumă. Dacă s-a vrut a fi un strigăt de ajutor, vă las pe voi să-mi spuneți ce auziți privind…
Mă doare tragismul african… de parcă văd o nesfârșită succesiune de priviri goale și mâini întinse spre un cer indiferent. Mă doare să simt că omenirea, în loc să evolueze către un stadiu superior de înțelegere și compasiune, pare să se zbată într-un vârtej al disperării și nedreptății.
Simt povara istoriei care apasă asupra acestui continent bogat în resurse, dar chinuit de conflicte, sărăcie și boli. Mă doare să aud despre copiii care își pierd inocența în mijlocul războaielor și foametei, cărora li se fură viitorul în fiecare zi. Mă doare să înțeleg că, în ciuda tuturor eforturilor și resurselor disponibile, există o lipsă crasă de solidaritate și acțiune concretă pentru a aduce schimbarea.
Mă doare că există atât de multă indiferență în lume, că tragediile africane par să fie ignorate sau reduse la simple știri de senzație, în loc să fie privite cu empatie și dorința de a ajuta. Mă doare să văd că uneori umanitatea pare să-și piardă din umanitate în fața unor suferințe atât de intense.
Totuși, în mijlocul acestui abis de durere, mă simt și o scânteie de speranță. Sunt oameni care luptă pentru schimbare, care își dedică viețile pentru a aduce lumina în întunericul acestor realități crude. Mă doare, dar îmi alimentează și dorința de a contribui, de a fi parte a soluției, de a ajuta la vindecarea rănilor adânci ale Africii și, implicit, ale întregii umanități.
Mulțumesc, mama, că m-ai născut în Europa!
Pe la case mari se obişnuieşte să bei şampanie din pantoful amantei. :)
Părerea mea este că poza e trucată, pantoful este mult prea nou în context, pata de umezeală din nisip prea mare şi umbra cade nefiresc!
Vienela, sincer, cand am vazut postarea mai devreme, a fost atat de izbitoare imaginea, incat nici nu m-am uitat prea bine.
Intr-adevar in Africa e o saracie crunta, e posibil orice, chiar ultima varianta pe care ai expus-o si ti-ai spus-o.
In deradere nu cred ca ar publica cineva asa ceva. Ei mor pur si simplu de foame, de sete, de boli.
E o tema mai vasta si putin delicata.
Si noi suntem atat de nerecunoscatori ca oameni. Iti multumesc ca prin aceasta postare ma faci sa cred ca suntem binecuvantati
Fără povestea din spatele ei, imaginea asta nu-mi spune prea multe. Cea a lui Carter m-a impresionat, pentru că era evidentă, dar aici… nu știu. Nici n-am găsit mare lucru pe net despre fotografia asta.