După ce am fost trădată într-un mod mârşav de propriul meu salariu, probabil aliat în acele zile cu televizorul care a ales să îşi dea duhul sub privirile noastre îngrozite, acum pot spune că mă întorc la natură cu paşi rapizi, spre epoca de piatră.

În aceste zile caniculare aş fi preferat să ajung în epoca de gheaţă, unde nu este nevoie de frigider, mai ales de unul obraznic cum era al meu. Spun era deoarece acum a devenit obiect de muzeu al unei firme de fier vechi, că mie nu îmi mai era de nici un folos, decât poate pe post de cuibar, dacă m-aş fi mutat de la bloc la casă.

Mă supăra tot mai tare bătrânul senil care ba îngheţa, ba arunca apa prin casă. Nu mai puteam avea încredere în el, deşi i-am adus cei mai buni doctori din oraş, i-am cumpărat medicamente scumpe şi l-am îngrijit cu devotament.

Multe neplăceri mi-a provocat acest frigider antic şi hodorogit, zgomotos şi nestatornic, cu toanele lui de bolnav. Îl înjuram în fiecare dimineaţă în care alunecam prin casă din cauza gheţii topite şi scurse pe gresie, îl înjuram mai ales când venea factura de lumină, astronomică din cauza că era un risipitor, un trădător.

Dar acum, că l-am pierdut definitiv, plâng zilnic după el, îi simt lipsa în fiecare clipă şi aş vrea să îl revăd, să îl ştiu alături de mine. De ce oare a ales să mă abandoneze tocmai acum, când afară te topeşti de căldură? De ce trebuie să gătesc de trei ori pe zi acum, când nu poţi ţine focul aprins nici să faci o cafea?

Am auzit că are nişte nepoţi răspândiţi prin lume, care l-ar putea înlocui, dar nu le ştiu adresa.

PS: Rugaţi-vă pentru calculatorul meu, să rămână măcar el sănătos.