Celor foarte tineri, care au libertatea de a critica tot ce nu le convine în această ţară, fără să păţească nimic, celor care nu îşi dau seama că înainte de revoluţie nimeni nu avea curajul de a-şi striga nemulţumirile, probabil că această carte le va da impresia că totul este exagerat. Mie însă, fiecare rând mi-a amintit de zvonurile care circulau şoptite când eram copil în legătură cu tratamentul de care aveau parte “elementele” considerate periculoase de către Securitate. Doar că de data aceasta, acţiunea se petrece în mama Rusie, în Leningradul anului 1952.

Anna şi soţul ei Andrei, medic pediatru, văd cum viaţa le este dată peste cap într-o clipă, atunci când micuţul Gorea, fiul unui influent securist, este internat în spital şi diagnosticat cu un cancer osos. Frământaţi de griji, din ce în ce mai îngroziţi din cauza evoluţiei nefavorabile a bolii micuţului pacient, cei doi îşi amintesc des că pentru cei sus-puşi nu trebuie să exişti, dacă vrei ca traiul tău liniştit să nu fie perturbat. Îşi amintesc de cazuri nefericite, de oameni urmăriţi de securitate, de familii distruse şi vieţi pierdute.

elefant.ro

Însă ceea ce vor trăi este cu mult peste înţelegerea lor, cu mult peste ceea ce auziseră în legătură cu Volkov, tatăl copilului şi cu sistemul din care acesta făcea parte. Din ziua în care Andrei este suspendat din funcţia de medic pediatru şi acuzat de “săvârşirea unor nereguli grave”, nesiguranţa şi teroarea pun stăpânire pe vieţile lor. Volkov nu poate accepta boala fiului său, nu vrea să admită că medicii au încercat tot ce era omeneşte posibil pentru a-i salva copilul; îi numeşte “ucigaşi în halate albe”. Deşi suferă enorm văzându-şi copilul pe moarte, el este în permanenţă securist şi se poartă ca atare.

Cartea nu mi-a permis nici o clipă să uit ce au indurat intelectualii in comunism. Autoarea, Helen Dunmore, scoate la lumină jurnalele pe care Anna nu s-a îndurat mult timp să le distrugă, deşi îi puneau familia în pericol, din cauză că în ele erau adunate gândurile rebele ale tatălui său, scriitor. Tratamentul inuman aplicat prizonierilor politici, interogatoriile “pe bandă”, cu anchetatori care se schimbă des, în timp ce anchetaţii erau bătuţi, orbiţi de lămpi şi nelăsaţi să doarmă, beciurile securităţii, cu celule în care nu se poate sta decât în picioare şi izolarea completă în care erau ţinuţi, mi-au trezit groaza de oamenii transformaţi în bestii fără suflet, dar şi bucuria de a fi scăpat de comunism şi securitate.

Recenzia cărţii Trădarea, de Helen Dunmore, este primul meu articol participant la campania vALLuntar 2, iniţiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA. Nu uitaţi că la fiecare 15 comentarii pe care un articol le va primi, vom avea un copăcel în plus în păduricea bloggerilor.