Una dintre puţinele cărţi pe care nu am reuşit să o termin de citit, deşi am făcut vreo trei încercări, a fost La Medeleni, de Ionel Teodoreanu.  Deşi este bine scrisă, deşi are descrieri bine aduse din condei, această carte mie nu mi-a spus nimic, nu mi-a atins nici o coardă a sufletului. Colegele mele erau încântate, vorbeau în termeni elogioşi despre ea, în timp ce eu stăteam mută, incapabilă să le înţeleg entuziasmul. Nu mă regăseam în acea poveste, acei copii, Dănuţ, Monica şi Olguţa, nu aveau nici o legătură cu viaţa pe care o cunoşteam eu, gesturile şi vocabularul lor mi se păreau forţate, puţin cam false şi mă plictiseau.

Eram timidă în gimnaziu, atât de timidă încât mă jenam să le arăt că părerea mea nu coincide cu a lor, mă temeam să nu fac impresie proastă(să nu mă creadă proastă). Preferam să mă abţin de la orice comentariu, să nu se ştie că totul îmi era străin în acea carte, că personajele, deşi erau nişte copii simpatici, inocenţi, nu reuşeau să mă atragă în joaca lor, în certurile lor, în viaţa lor.
elefant.ro

Răsfoind zilele trecute prin Memoriile lui Eliade, am găsit un fragment despre La Medeleni. Spune Eliade acolo că “adolescenţii lui Ionel Teodoreanu nu erau cei pe care îi cunoscusem eu. Aparţineau unei alte lumi, care mă fermeca şi mă înduioşa totodată, dar pe care o simţeam depăşită”. Nu ştiu de ce, dar pe mine nu au reuşit să mă înduioşeze prea tare. Am încercat de curând să recitesc porţiuni din carte, dar o pagină înseamnă deja prea mult, indiferent despre care volum ar fi vorba.

În schimb, m-a sedus Lorelei, scrisă de acelaşi Ionel Teodoreanu. Am citit-o cu sufletul la gură, am trăit toate emoţiile simţite de acea adolescentă. Sunt foarte curioasă dacă acum, când abia am împlinit 42 de ani, aş mai simţi ceva recitind-o. Sunt curioasă dacă mai există “ciudaţi” cărora să nu le fi plăcut La Medeleni.