Durerea intensă apărută pe neașteptate îmi taie respirația pentru o secundă. Sting focul, fără să îmi dau seama că am uitat să pun leuștean în ciorbă. Am senzația că mă strânge cineva de coaste. Cu greu reușesc să ajung la pat. Mă întind, în timp ce Mihai îmi pune milioane de întrebări, încercând să înțeleagă ce mi se întâmplă. Nu, nu m-am lovit. Ridic bluza, să se uite, de parcă ar avea pregătire de specialitate. Observă o umflătură. Mă uit și eu, printre gene. Da, pe partea dreaptă, deasupra coastelor, sunt umflată. Mihai se schimbă la față și îmi spune că încep să mă învinețesc.

Inima aproape că mi se oprește de teamă. Prin minte îmi trec imagini cu fratele lui M. L-am văzut la spital, în ultima lui zi de viață. Avea tot abdomenul umflat și vânăt. Hemoragie internă provocată de o lovitură dată de porcul pe care voia să îl taie. Ce altceva ar putea fi la mine? Poate am totuși șanse să scap, dacă ajung la timp la medic. Omul ăla a stat o săptămână în casă, cu dureri infernale, vomând sânge. Mă ridic brusc, tremurând. Du-mă la spital. Acum. Nu-mi pasă că îmi miros mâinile a ceapă și a carne afumată, nici că sunt îmbrăcată cu pantalonii ăștia urâți.

Mihai îl sună pe Ionuț. Îmbracă-te repede, că vin să te iau, să o ducem pe mă-ta la spital. Ce a mai pățit de data asta? Vocea exasperată a copilului se înmoaie când aude că am dureri mari în zona coastelor și că m-am învinețit. E în fața blocului când ajungem la el, câteva minute mai târziu. Până la spital, în orașul vecin, facem șapte minute. Trec chiar mai puține minute până când medicii mă cheamă înăuntru. Asta mă sperie cumplit. Înseamnă că am o problemă cu adevărat gravă.

Tensiunea e 12/7. Temperatura 36,5. Pulsul e 66 sau 86, nu rețin exact. Oricum, asistenta spune că e perfect. Mi se iau probe de sânge și de urină. Sunt băgată într-o rezervă. Doctorița îmi pipăie tot abdomenul privindu-mă insistent, să observe dacă am dureri. Îmi pune o mulțime de întrebări, apoi dispare. Aștept, încordată. Durerea persistă. Cineva mă duce să fac o radiografie. O asistentă vine cu scuze: doctorița întârzie din cauză că are o urgență. Sunt foarte obosită. Ațipesc o clipă pe scaun. Mă ridic, încercând să îmi dau seama dacă mi s-a înrăutățit starea. Ies pe coridor.

Descopăr că în dreptul camerei mele, pe o tabelă, mi-au scris cu markerul numele. Score 1. Ce naiba înseamnă asta? Mă uit la saloanele din jur. Doamna conectată la perfuzii are scor 4. În rezerva cealaltă e o femeie roșie rău la față. Geme, întinsă pe pat. Are scor 0. Nu înțeleg nimic în afară de faptul că mă situez între ele. Oricum, bine nu e. Mă ia cu călduri de frică. Și de ciudă. Tocmai acum, când mai era puțin și plecam în vacanță?

Doctorița se întoarce. E toată numai zâmbet. Îmi spune că mi-au ieșit analizele perfect. Cel mai probabil am o piatră la bilă. Să merg liniștită acasă și să mă întorc sau să merg la medicul de familie numai în cazul în care mă simt mai rău. Copilul aude când îmi recomandă paracetamol pentru dureri. Eu nu mai aud decât propriul glas interior: așadar, nu sunt pe moarte. Plec în Spania, în vacanță!