Toc, toc, toc

Trăiam liniştit la marginea unei păduri de lângă sat. Credeam că mă voi dezvolta şi că voi semăna cu bunicul meu. Îl ştiţi. Este bătrânul tei sălbatic, este cel care în fiecare primăvară atrage oameni şi animale cu parfumul său unic. Apoi a apărut nea Costache. M-a luat cu grijă şi m-a dus în atelierul său. Acolo a cioplit în carnea mea, m-a nivelat şi m-a uns de câteva ori cu lac. Arătam tot mai bine, chiar îmi plăcea noul meu aspect. Unul dintre capete semăna cu o pană de gâscă, iar celălalt era împodobit cu o peniţă de oţel, gravată cu fineţe.

Micuţul Daniel, nepotul lui nea Costache, ar fi vrut să mă oprească pentru el, deşi la şcoală copiii mergeau deja cu stilouri. Dar soarta a făcut să nimeresc pe mâini de adult, mai bune, mai atente, mai pricepute. Am fost cel mai interesant cadou pe care Sandu l-a primit în acel an, de ziua lui. Nu m-a păstrat într-un sertar, nu m-a aşezat pe post de bibelou. M-a luat cu el la serviciu şi m-a pus la treabă. Călimara cu tuş, aşezată pe un colţ al biroului, îmi era ca o soră. Nu puteam funcţiona unul fără celălalt, la fel cum nu puteam funcţiona fără o bucăţică de sugativă alături, pentru orice eventualitate. Nu mereu Sandu avea timp de mine. De multe ori eram mânuit de un soldat cu talent la desen, la caligrafiere şi la cartografiere.

Eram mândru de munca mea, de urmele elegante, caligrafice, pe care le lăsam pe foile de hârtie. Cu peniţa mea lucioasă, dar mai ales cu migala de care Sandu şi soldaţii lui dădeau dovadă, am scris topuri întregi, am lăsat urme de toate culorile, de toate formele, de toate mărimile. Primisem mai multe peniţe şi le schimbam în funcţie de necesităţi. Dar cea mai dragă îmi era cea lată, cu care subliniam şi îngroşam, pentru a scoate în relief ceea ce era important. Nimeni nu s-a gândit să-mi facă poze, dar am una cu un văr îndepărtat, pe care o păstrez de mult timp.

Aflasem că înaintea mea au fost multe alte tocuri de scris, cel mai vechi, din bronz, data din anul 79. A fost găsit în ruinele oraşului Pompei. Parcă mă simt mai apropiat de acest străbunic decât de teiul sălbatic din pădure. Şi el lasă în urma lui ceva de valoare. Poate că cineva a scris cu el o poezie, un răvaş de dragoste, un tratat de pace. Scriam şi eu cândva. Dosare, hărţi, tabele, îndrumări, statistici, de toate am scris. Câtă suferinţă îmi va fi dat să mai îndur? Zac uitat într-un sertar al biroului, într-o veche magazie a unităţii. Aud că ar fi vorba să fie demolată, iar obiectele date la gunoi.

Oare acesta să fie sfârşitul meu, sfârşitul tocului de scris din lemn parfumat de tei, cu peniţa de oţel gravat? Oare copiii voştri nu au dreptul să mă cunoască şi poate chiar să mă îndrăgească folosindu-mă?