Orasul era strabatut de un bulevard imens, care avea atat pe stanga, cat si pe dreapta, siruri de castani plantati cu multi ani in urma. Crescusera inalti si ramurosi, umbrind generatie dupa generatie de oameni. Erau usor de urmarit. Castanii ii vedeau in fiecare dimineata trecand pe sub crengile lor stufoase, grabiti si infrigurati, cu fete serioase, purtand in maini genti, serviete sau ghiozdane.

Primavara zaboveau mai mult, mergand cu pasi mici, ca de plimbare, imbatati de aroma florilor de castan. Vara se rareau, semn, ca multi oameni intrau in concediu sau in vacanta si plecau spre locuri exotice. Iarna castanii aveau senzatia ca au fost abandonati. Rar le trecea vreun om pe sub crengile cu seva inghetata. Numai la ceas de seara erau castanii cu adevarat fericiti, indiferent de anotimp. De cand se ascundea soarele sub patura pamantului, pentru a dormi, valuri, valuri de oameni ieseau la plimbare pe sub castanii bulevardului.

Le mai placea castanilor mult toamna, cand totul parca prinde viata. Iubeau acest anotimp care ii facea sa rodeasca, pentru ca rodul lor aducea pe aleile bulevardului mamici cu copilasi tinandu-se de mana, indragostiti fericiti ca pot respira acelasi aer impregnat de mirosul castanilor, batrani ce isi cautau odihna si pacea pe banci. Acesti copaci falnici adorau zilele in care copiii isi exteriorizau bucuria de a fi gasit, in drum spre scoala, o castana.

Nu mai conta ca frumoasele lor frunze fusesera luate de vantul aspru si plimbate rotund prin oras, nu mai conta ca frigul intepa tot mai tare, nu mai conta ca oamenii nu mai ridicau capul in sus pentru a-i admira. Importanta era bucuria pe care castanii o puteau oferi in fiecare toamna oamenilor. Ii vedeau aplecandu-se si ridicand cate o castana, le citeau bucuria si admiratia in fata desavarsitei frumuseti a fructului maroniu si asta le era de ajuns. Toamna castanilor era anotimpul fericirii, al mandriei, al darniciei.