Tîrnoveanu……… Adriana Tîrnoveanu

Despre ce aş putea scrie pentru a fi sută la sută sigură că nu s-a mai scris? Despre mine, normal! Sigur, eu, o făptură atât de ‘’importantă’’, cum aş putea rămâne neştiută de nimeni?! Hmm! Ei bine, numele meu e Adriana Tîrnoveanu, însă lumea mă ştie de Adriana Staicu, pentru că prea mult şi prea bine am purtat acest nume, vreo 36 de ani… Mulţi. Prea mulţi. Poate de asta vă voi povesti cum am ajuns eu o ‘’Tîrnoveanu’’. Se subînţelege totuşi, dar na, mă risc şi eu cu ceva vorbe.

Anul 2005 a fost anul minunilor, anul în care toate lucrurile au început să aibă sens şi când soarele a început nu să apară, ci să ardă de-a dreptul şi pentru mine. Nu aveam multe preocupări. Mă prinsese un gând, cu puţin timp în urmă, că dacă n-am soţ, copii, vreo mâţă sau un căţel, tata, mama şi sor-mea nu-mi mai sunt suficienţi. Plec, dom’le, plec! Unde, nebuno, mă întrebă sor-mea, şi de ce? Hai, n-oi fi tu cel mai talentat tehnician dentar, dar ai pe aici casă, masă şi-un loc călduţ. Unde te duci? Cu cine? Cum, cu cine? Iaca, eu, aşa! Aici nu mai e de mine, plec să-mi încerc norocul DINCOLO. Aha, ’’dincolo”, îngăimă sor-mea… Du-te, fato, dar să nu te întorci plângând!

Zis şi făcut! Mi-am lichidat toate treburile ce le aveam cu laboratorul. Fie vorba între noi, dacă mă trimiteai la vândut cireşe eram mai bucuroasă decât să mă ştiu în ceea ce mie mi se părea infern, închisoare şi loc uitat de Dumnezeu, pentru că îmi intrase in cap că, prea mare coincidenţă, luându-ne cu munca, şi eu şi sor-mea rămăsesem cam nemăritate (am uitat să vă spun că amândouă lucrăm în acelaşi loc; mare greşeală, de altfel, dar asta e altă poveste, pe care sper să o spun cândva). În fine, voi sări peste toate amănuntele plecării, unde, de ce şi cum, pentru că v-am promis o poveste şi de fapt vă relatez alta.

Cum spuneam, printre puţinele ocupaţii plăcute de la acea vreme se număra mersul la sală. Mergeam, frate, aproape fanatic, de ‘’n’’ ori pe săptămână, de parcă voiam să devin întâia gimnastă a ţării. Ce-i drept, m-a ajutat niţel, dar asta deja e fapt divers şi o amintire la momentul acesta, deci trecem peste…. iar. Făceam fitness, aerobic, uneori şi dimineata, şi după masă. Trai, neneacă! Altceva nu mai era în capul meu. Mergeam pe jos la sala respectivă şi locuiam destul de departe, dar dacă eram ‘’posedată’’ de ‘’duhul fitnessului’’, ce mai puteam face?!

Şi uite aşa ne apropiem încet de ziua cu minunea, 5 iulie 2005, zi în care…  ce m-am gândit eu… Ia să schimb un pic traseul, că m-am plictist de strada aia; să o iau uşor pe la Temelia, că n-am mai fost demult! Nu vă închipuiţi că eram îmbrăcată aşa, ca o doamnă de 35 de ani, în ţinută lejeră, cu pantofi sport, potriviţi pentru locul spre care mă îndreptam; ah, nu! De ce? Păi, cum mai puteam eu să mă chinui la mers repejor pe toculeţe puse la o rochie de zi? La noi, în Braşov, vara pică într-o joi. Dacă e tocmai asta joia mea? S-o ratez? Nu se face! Nu vreau să vă spun că joia verii Braşovului era chiar o joi, calendaristic vorbind, aşa că totul capătă sens şi valoare…

Deci, unde rămăsesem? Aha… fitness, toculeţe, plete în vânt şi TEMELIA, loc strategic în devenirea mea de Tîrnoveanu. În mai puţin de cinci minuţele aveam să-l întâlnesc pe el, cel care mi-a schimbat viaţa şi m-a transformat din fugară în nevastă. Nu-i aşa că uneori e bine să schimbi drumul pe care mergi de obicei? Uite ce poate să-ţi aducă un loc numit Temelia…; un viitor soţ şi o poveste de spus. Astăzi a mea, mâine a voastră!

Pe Adriana am cunoscut-o pe facebook. Mi-a atras atenţia datorită poveştilor pe care le scria. Am rugat-o să vină şi pe blogul meu cu o istorioară. Din vorbă în vorbă, am aflat că are şi blog, un blog unde şi-a mutat pe 7 noiembrie toate gândurile rătăcite de pe facebook, un blog pe care apoi l-a abandonat. Astăzi va posta pe blogul ei încă două poveşti, reprezentând continuarea celei de aici. Merci, Adriana!