Timpul si eternitatea – Jurnal de femeie simpla 55

Nu poti omori timpul fara a insulta eternitatea, se zvoneste ca ar fi spus candva Henry David Thoreau. Vorbele sale sunt in acest moment citatul meu favorit, cel care m-ar putea motiva sa imi reordonez prioritatile, deoarece astazi (29 octombrie 2014)…, m-am trezit decisa sa nu mai irosesc nici macar un minut din viata.

Am invatat… ca este foarte greu sa lucrezi cu oamenii. Se cere sa ai diplomatie, o rabdare de fier, sa cunosti exact problemele cu care ei s-ar putea confrunta si sa poti gasi rapid rezolvari.

Probabil din acest motiv ma intorc tot mai des la dragul meu Fabrizio Moro si la Rumjacks. Muzica lor, pe care o ascult acum, ma relaxeaza si ma inveseleste, asa cum in bucatarie ma destinde aroma prajiturilor abia scoase din cuptor….

Ador mirosul de rece venit din gradina…, mirosul apropiatei ierni ce bate la usa de afara… Intotdeauna mi-a placut, chiar daca am preferat si prefer sa il simt stand in casa cu geamul deschis…

De cand in familia noastra a intrat acest italian potent, sunt mereu imbracata in tinute lejere, de parca as trai o permanenta vara… Le sunt recunoscatoare celor doi baieti priceputi care, in nici doua ore, ne-au montat centrala termica…

Aveam un ghem din care planuiam sa mesteresc o traista, asa cum sunt cele artizanale ce se vand pe la tarabele din statiunile montane. Pentru ca draga de Miti s-a ocupat cu fanatism de el, am planuit pentru saptamana viitoare sa cumpar altul si sa il depozitez in cel mai ascuns colt al casei.

Uneori ma gandesc la tot ceea ce mi-am dorit sa fac in viata si nu am reusit si parca astept/sper… ca viata sa imi mai dea o sansa, sa o pot lua de la inceput. Apoi imi amintesc de toate cele pe care nu m-am gandit nicicand ca le-as putea face si totusi am reusit. Datorita lor am crescut si sunt cea de astazi…

În universul efemer al vieții noastre, timpul devine adesea o prezență insistentă, dar și eluzivă. Cu fiecare bătaie a ceasului, suntem martorii unei călătorii imparabile către un viitor incert. Cu toate acestea, ideea că nu putem omorî timpul fără a insulta eternitatea ne provoacă să reflectăm asupra naturii sale paradoxale.

Timpul este o monedă valoroasă, dar și un inamic în același timp. Îl măsurăm cu precizie, încercând să-l prindem în clipe prețioase, dar se strecoară printre degete ca nisipul fin al unei plaje. În încercarea noastră de a-l stăpâni, tindem să cădem în capcana de a-l omorî, așa cum am face cu orice alt adversar. Cu toate acestea, paradoxul apare atunci când realizăm că timpul nu poate fi ucis fără a insulta eternitatea.

Eternitatea reprezintă conceptul opus timpului efemer. Este vastă și infinită, o dimensiune în care timpul pare să își piardă sensul. Însă, în efortul nostru de a omorî timpul, de a-l zdrobi sub greutatea gândurilor noastre zilnice, insultăm eternitatea prin încercarea noastră de a distruge ceva ce, în esență, nu poate fi distrus.

În căutarea noastră frenetică de productivitate și ocupare constantă, uităm adesea să apreciem frumusețea momentului prezent. Ne grăbim să ne împingem existența înainte, fără a realiza că fiecare clipă trăită intens este un tribut adus eternității. În încercarea de a omorî timpul, ne lipim de măștile vieții agitate, fără a ne da seama că, în acest proces, insultăm eternitatea, neglijând sensul și profunzimea pe care o poate oferi fiecare clipă.

Prin urmare, provocarea constă în a găsi echilibrul între a valoriza timpul și a respecta eternitatea. A ne bucura de prezent fără a-l distruge în graba de a atinge viitorul. A contempla fiecare clipă ca pe o parte dintr-un întreg mai amplu, care se întinde dincolo de granițele limitate ale timpului nostru măsurabil.

Nu putem omorî timpul fără a insulta eternitatea, dar putem găsi o armonie între aceste două dimensiuni aparent contradictorii. Prin aprecierea prezentului și contemplarea înțelesului adânc din spatele fiecărui moment, putem descoperi că timpul și eternitatea sunt, de fapt, parteneri într-o dansată cosmică a existenței noastre.

O fotografie preferata…