Timp irosit

(Martie) Sunt frântă de oboseală. Simt că trupul mă va trăda și se va prăbuși dacă nu îi acord odihna la care speră. Poate nu voi muri, cum am auzit că au pățit alții din cauza oboselii și a stresului, dar nici bine nu îmi va fi. Las orice treabă și mă ascund în penumbra dormitorului. Întinsă în pat, cu pleoapele coborâte peste ochii înroșiți, îmi golesc mintea. Aștept să vină somnul.

E un moment unic, irepetabil și inexplicabil. Prin gând îmi trec în viteză frânturi de imagini fără vreo legătură cu viața mea reală, ca într-un film dat pe repede înainte. Ar putea ieși un articol bun din ceea ce mintea îmi permite să văd acum. Uit că sunt obosită. Cobor din pat. Mă apuc de scris. Degetele aleargă fără zăbavă pe tastatură, împinse de teama că, nefiind transformate în cuvinte, imaginile s-ar putea pierde pentru totdeauna în neant. Scrisul îmi alungă orice urmă de oboseală.

Întind pe nerăsuflate covor de cuvinte pe aproape opt pagini de word.

Bun. Am textul – așa cum l-am văzut în gând. Ce pot face cu el? E mult prea lung pentru a-l pune pe blog. Nu va sta nimeni să îl citească. Nu e nici destul de interesant pentru a-l publica în altă parte. Îl trec în categoria timp irosit și îl abandonez în calculator vreme de… nu mai știu câte săptămâni, până când aflu că s-a dat startul unui concurs literar.

Nu scriu eu literatură, dar nici nu mă costă nimic să îl trimit. Rezultatul este absolut neconcludent (sau prea concludent?), căci textul nu se află printre primele zece povești alese de către cei din juriu. Îl abandonez iar, cu un nod în gât. Pentru o clipă, cea în care l-am scris, chiar am crezut că e un text bun, mai bun decât porcărioarele pe care le arunc de obicei în online.

(August) Îmi amintesc de el astăzi.

“Poate părea un gest copilăresc, însă mesajele sincere hrănesc sufletul scriitorilor, doar sunt și ei oameni. Într-adevăr, aprecierile sub formă de cuvinte nu-i ajută să-și plătească facturile, dar s-ar putea să le dea imboldul de a mai scrie un text care s-ar putea vinde sau le-ar putea aduce noi cititori. Important este să vrem să-i susținem, căci instrumentele prin care să facem asta ne sunt oricând la îndemână.” – Fragment din editorialul Cititor, nu consumator de cărți

Blogărul nu e scriitor, dar e om și se hrănește cu laude. Impulsionat de ele, continuă să țină blogul în viață, să îl încarce permanent cu noi și noi texte, ba chiar își bagă în minte ideea că stăpânește arta scrisului. Rar, extrem de rar am întâlnit cititori fideli (atenție, cititori fideli, nu rătăciți cu chef de batjocură) care să îi spună – verde în față – că un anumit text nu e prea bun, că e doar o porcărie fără cap și coadă, că e doar timp irosit.

Sper să apuc vremurile când cititorii vor avea curajul de a spune exact ceea ce gândesc.

Întrebare: eu ce fac acum cu textul de aproape opt pagini? :D