Râsul lor cristalin mă face să ridic pentru o clipă ochii din actele cu care sunt ocupată. Îi văd stând în genunchi pe covor, înconjuraţi de cazemate făcute din piese de lego. Luptă pentru cucerirea unei cetăţi medievale. Unul dintre eroi are o pelerină roşie, celălalt o armă puternică. Îi cunosc bine pe eroi… Am dat mulţi bani pe ei… Se pot transforma în nave spaţiale la nevoie… Ştiu că Ionuţ îi adoră şi nu se desparte de ei decât seara, la culcare…

Termin cu actele şi pregătesc ceva dulce pentru băiatul meu şi pentru micul său musafir, un copil din vecini, cu doar un an mai mare. Mi se rupe inima de mila acestui copil slăbuţ, parcă mereu înfometat, cu pantalonii prea scurţi, semn că ar avea nevoie de alţii. Trăieşte alături de un tată care bea cam mult şi care ajunge doar seara târziu acasă. Mamă nu are decât cu numele… Nu a văzut-o de câţiva ani, de când a plecat bătută din casa lor.

Mă întorc la treaba mea, dar trag din când în când cu urechea la ceea ce vorbesc băieţii. Deodată, îl văd pe micul musafir cum ascunde sub bluză unul dintre eroi. Se ridică şi spune că trebuie să plece, pentru că tatăl lui va veni în curând acasă. Mă uit în ochii lui, dar îmi ocoleşte privirea. Salută şi iese din casă. Eu mă frământ, neştiind cum să procedez. Ionuţ observă dispariţia jucăriei şi vrea să fugă după prietenul său, crezând că acesta a plecat din greşeală cu eroul. Îl opresc şi îi promit că aduc eroul acasă imediat.

Bat la uşa copilului şi îmi răspunde tatăl, care chiar venise acasă. Îi explic cât pot de bine situaţia, încercând să rămân calmă şi să nu agravez problema. Este micuţ şi a fost tentat de jucărie; sunt convinsă că nu şi-a dat seama că nu trebuie să o ia fără să ceară voie; nu m-am supărat şi chiar i-o pot lăsa în această seară să se joace cu ea. Îi vorbesc în şoaptă, ca nimeni în afară de noi să nu audă. Nu vreau să îi pun într-o lumină proastă în faţa vecinilor, din cauza unui gest mărunt, pe care mulţi copii îl fac.

Tatăl, băut şi ruşinat, îşi cheamă băiatul la uşă. Îi dă un dos de palmă, îl înjură urât şi ţipă ca nebunul. Încerc să scot copilul din mâinile lui. Regret că i-am spus. Aş fi putut găsi o scuză pentru deranjul de a-i fi ciocănit la uşă. Aş fi putut aştepta până a doua zi pentru a vorbi cu copilul. Sigur ar fi înţeles mai repede de la mine, decât din bătaia şi înjurăturile tatălui. I-aş fi putut spune că asemenea gesturi nu trec neobservate, că toti copiii se vor feri de el şi poate ramane fără prieteni, că se va face de ruşine… I-aş fi putut vorbi despre încredere, cinste, reguli ale societăţii, despre consecinţe, totul pe înţelesul lui.

Toată seara s-au auzit ţipete şi plânsete din casa lor. Regretam amarnic gestul meu şi îmi doream să pot da timpul înapoi, să îmi retrag cuvintele, să îi ascund tatălui fapta copilului său. Mai târziu mi-au ciocănit la uşă. Bărbatul îşi zgâlţâia copilul şi striga: Spune, mă, spune că nu mai furi niciodată! Promite acum, de faţă cu femeia asta, că nu mai calci în casa altora şi nu mai pui mâna pe lucrurile lor!

Atât reuşise să îi transmită copilului, după ore întregi în care urlase şi probabil îl lovise. Era departe de mine gândul de a nu mai primi copilul în casă. Mă interesa ca el să îşi înţeleagă greşeala şi să nu o repete. Speram ca ruşinea pe care o îndura în acel moment să îi fie lecţie de viitor. L-am primit a doua zi în casă şi i-am vorbit aşa cum i-aş fi vorbit copilului meu, dacă l-aş fi prins că a furat. Ne-am mutat de acolo înainte de a afla dacă a învăţat că nu trebuie să îşi însuşească lucrurile altora.