Râsul lor cristalin mă face să ridic pentru o clipă ochii din actele cu care sunt ocupată. Îi văd stând în genunchi pe covor, înconjuraţi de cazemate făcute din piese de lego. Luptă pentru cucerirea unei cetăţi medievale. Unul dintre eroi are o pelerină roşie, celălalt o armă puternică. Îi cunosc bine pe eroi… Am dat mulţi bani pe ei… Se pot transforma în nave spaţiale la nevoie… Ştiu că Ionuţ îi adoră şi nu se desparte de ei decât seara, la culcare…
Termin cu actele şi pregătesc ceva dulce pentru băiatul meu şi pentru micul său musafir, un copil din vecini, cu doar un an mai mare. Mi se rupe inima de mila acestui copil slăbuţ, parcă mereu înfometat, cu pantalonii prea scurţi, semn că ar avea nevoie de alţii. Trăieşte alături de un tată care bea cam mult şi care ajunge doar seara târziu acasă. Mamă nu are decât cu numele… Nu a văzut-o de câţiva ani, de când a plecat bătută din casa lor.
Mă întorc la treaba mea, dar trag din când în când cu urechea la ceea ce vorbesc băieţii. Deodată, îl văd pe micul musafir cum ascunde sub bluză unul dintre eroi. Se ridică şi spune că trebuie să plece, pentru că tatăl lui va veni în curând acasă. Mă uit în ochii lui, dar îmi ocoleşte privirea. Salută şi iese din casă. Eu mă frământ, neştiind cum să procedez. Ionuţ observă dispariţia jucăriei şi vrea să fugă după prietenul său, crezând că acesta a plecat din greşeală cu eroul. Îl opresc şi îi promit că aduc eroul acasă imediat.
Bat la uşa copilului şi îmi răspunde tatăl, care chiar venise acasă. Îi explic cât pot de bine situaţia, încercând să rămân calmă şi să nu agravez problema. Este micuţ şi a fost tentat de jucărie; sunt convinsă că nu şi-a dat seama că nu trebuie să o ia fără să ceară voie; nu m-am supărat şi chiar i-o pot lăsa în această seară să se joace cu ea. Îi vorbesc în şoaptă, ca nimeni în afară de noi să nu audă. Nu vreau să îi pun într-o lumină proastă în faţa vecinilor, din cauza unui gest mărunt, pe care mulţi copii îl fac.
Tatăl, băut şi ruşinat, îşi cheamă băiatul la uşă. Îi dă un dos de palmă, îl înjură urât şi ţipă ca nebunul. Încerc să scot copilul din mâinile lui. Regret că i-am spus. Aş fi putut găsi o scuză pentru deranjul de a-i fi ciocănit la uşă. Aş fi putut aştepta până a doua zi pentru a vorbi cu copilul. Sigur ar fi înţeles mai repede de la mine, decât din bătaia şi înjurăturile tatălui. I-aş fi putut spune că asemenea gesturi nu trec neobservate, că toti copiii se vor feri de el şi poate ramane fără prieteni, că se va face de ruşine… I-aş fi putut vorbi despre încredere, cinste, reguli ale societăţii, despre consecinţe, totul pe înţelesul lui.
Toată seara s-au auzit ţipete şi plânsete din casa lor. Regretam amarnic gestul meu şi îmi doream să pot da timpul înapoi, să îmi retrag cuvintele, să îi ascund tatălui fapta copilului său. Mai târziu mi-au ciocănit la uşă. Bărbatul îşi zgâlţâia copilul şi striga: Spune, mă, spune că nu mai furi niciodată! Promite acum, de faţă cu femeia asta, că nu mai calci în casa altora şi nu mai pui mâna pe lucrurile lor!
Atât reuşise să îi transmită copilului, după ore întregi în care urlase şi probabil îl lovise. Era departe de mine gândul de a nu mai primi copilul în casă. Mă interesa ca el să îşi înţeleagă greşeala şi să nu o repete. Speram ca ruşinea pe care o îndura în acel moment să îi fie lecţie de viitor. L-am primit a doua zi în casă şi i-am vorbit aşa cum i-aş fi vorbit copilului meu, dacă l-aş fi prins că a furat. Ne-am mutat de acolo înainte de a afla dacă a învăţat că nu trebuie să îşi însuşească lucrurile altora.
Sincer, aici cred ca ai gresit !
Ai scris ca l-ai vazut cand a strecurat jucaria sub bluza . Cel mai bun moment atunci era ca sa faci ceva, evident nu de fata cu Ionut !
La varsta aia copii nu fura decat daca sunt invatati. Sunt sigur ca in casa lui cu greu ai fi putut gasi ceva care aducea a jucarie.
Bine la sfaturi suntem buni cu totii, am trecut prin asa ceva, inevitabil ! :)
Nici nu ştiu ce să-ţi spun mai întâi. Despre faptul că-mi tremură sufletul după ce am citit şi nu e prima oară când citind ceva scris de tine, îmi vine să nu mai pun un cuvânt pe hârtie, sau despre faptul că nu-mi găsesc nici cuvintele să-mi exprim revolta, supărarea, indignarea faţă de asemenea oameni. Se înţelege clar de ce a plecat amărâta aia de mamă a băiatului, dar de ce nu o fi luat şi copilul dintr-un asemenea iad, de lângă o asemenea brută? Întrebări fără răspuns. Vai de sufletul şi de capul copilului acela.
Tristă poveste. Copiii sunt întotdeauna primii afectaţi de problemele din familie. Amândoi părinţii sunt responsabili pentru modul cum se dezvoltă un copil.
Hmmmm… Delicată situație. Nu știu ce-aș fi făcut, nu știu nici ce să spun. La un prim avânt, așa, cred că aș fi lăsat copiii să-și rezolve problemele și aș fi intervenit dacă nu s-ar fi ajuns la un rezultat.
Trist! :( Nu cred ca prietenul din vecini ,al lui Ionut, a furat jucaria pentru ca era cleptoman.Si , nu as vrea sa te superi , insa nu cred ca decizia aplicata de tine a fost cea mai buna , ci ai actionat intr-un impuls de suparare…ai actionat care o mama care isi apara puiul.
Banuiesc ca si eu as fi facut la fel , nu stiu….sunt apriga cu cei ce aduc atingeri , de orice natura , copiilor mei. Insa privind prin perspectiva povestii tale , gandind ca strainul de poveste si implicare , cred ca vecinul cel mic a trait o alta drama si trauma,datorata nevoii tale de a face dreptate si a explica morala crestina.Cred ca frumos ar fi fost ca Ionut sa primeasca un alt erou , iar vecinul sa il pastreze pe cea luat.Dar ,cred eu , faptul este consumat deja si a devenit istorie.
Cat despre drama acelui copil…numai el stie ce a indurat! Si , crede-ma Vienela , ca sa induri ce indura acel copil …este greu de descris in cuvinte!
Sunt curioasa ce a devenit acel copil!Ce drum a ales , crescand langa un tata atat de fruios pe viata sa si pe insuccesele sale!
Am spus si eu intr-un articol cum am ” imprumutat” noi( sor’-mea şi cu mine) un autobuz din vecini. Cand au vrut sa ni-l lase de tot, mândre, l-am înapoiat. Nu mai puteam atinge jucaria care adusese dispută. Stiam ca am gresit, dar galagia facuta de maturi ne-a intors la alergatul nostru după fluturi. Tristă poveste.
Se vede lipsa bunei creşteri.
Cine să-l educe pe copilul ăla amărât?
Pai, eu unul, am trecut prin asta, dar cu copiii prietenilor. De vreo cateva ori. Cred eu ca multi copii, mai ales baieti, la varste mici si chiar si-n adolescenta au tendinta sa-si insuseasca obiectul pasiunii. E mai degraba o mica “rapire”, n-are in capsorul lor valoare de “furt”. E ca prada de razboi. In nici un caz nu are implicatiile etice pe care le recepteaza un adult. Noi o umflam peste masura. Eu zic ca se intampla cand baietelul respectiv realizeaza ca nu va putea avea niciodata obiectul ala. Fie ca nu-si va putea convinge parintii sa-l cumpere, fie ca jucaria e de peste mari si tari.
Eu, cand am asistat la genul asta de scene am intervenit din start chiar si cand nu erau nici copiii mei, nici jucariile mele. Adica cand am vazut ca piteste jucaria sau cand am observat-o la respectivul, i-am spus ca si-a uitat “cutare” in tricou sau buzunar si sa se duca sa-l puna la loc. Daca o zici pe un ton normal de “vezi bai Hans ca ai uitat pe superman cu capul in buzunar, du-te si pune-l pe castel ca nu-i sta bine cu picioarele in sus” rapitorul se declara uimit de prezenta jucariei asupra lui, o returneaza si scena nu excaladeaza.
Eu am o a doua problema. Noi avem o gramada de jucarii in casa fiindca-s ale mele. In rarele ocazii cand pune vreun copil totusi piciorul in barlogul meu trebuie sa stau cu ochii in 14. Nu exista copil sa nu tanjeasca dupa jucariile mele, asa ca-s foarte experimentat sa scot iepurasi din labute de copil. Dar eu, aceia fiind copii ai prietenilor foarte apropiati sau chiar din familie, trasez foarte clar regulile cu ei. Si ei stiu clar. De la Herr Yusupov nu serapeste :D. Nici nu se incearca. Fiindca Yusupov e magic si stie tot, hehehehe.
Altfel, cand eram mic am avut tendinte si eu. Imi doream mult si stiam ca mama nu-mi va lua sub nici o forma, niciodata. De luat nu am luat fiindca stiam ca urmarile vor fi cumplite (mama nu glumea cu disciplina si stiam ca as incurca-o electric). In timp mi-a trecut complet pe motiv ca nici n-as fi vrut sa rapesc vreo jucarie, sa o aduc la mine acasa si sa o arunce mama. Cum sa-i fac asta unei jucarii? :D. Asa ca o lasam acolo unde ii era bine. La posesor.
Aaaa, si acum mi-am amintit, rapeam si eu de la bunica-miu din birou lucruri, cand stateam la el. O data, a venit sa-si recuperez pumnalul cu care taia corespondenta si m-a intrebat asa un pic uimit, un pic amuzat, ca de ce simt nevoia sa iau pe ascuns lucrurile alea (n-a zis furt totusi :D), ca doar sunt deja ale mele. El doar le tine pana moare, apoi ajung oricum la mine. Ca daca vreau ceva sa iau, dar sa-i spun sa nu trebuiasca sa-l caute. Am ramas cu gura cascata de logica lui si mi-a fost si rusine. Vreo 30 de secunde. Apoi m-am dus sa iau si sa anunt ce mut la mine in camera :D. Cred ca a regretat ca n-a fost mai specific, dar e mort si nu pot sa-l intreb :)).
Sunt absolut convins ca genul asta de “problema” nu tine de lipsa de educatie. Ci de dorinta acerba cumplata cu cunoasterea clara a faptului ca nu ii pot convinge pe adulti sa le obtina dracia pe cale legala.
Săracul copil… atât de rău îmi pare pentru cei care cresc alături de bestii în loc de părinţi. :(
Cred că dacă vă ruga să-i daţi jucăria respectivă ar fi evitat întreaga scenă. Vina aparţine părinţilor care, probabil, nu s-au ocupat de educaţia odraslelor, iar cei mici sunt doar nişte copii fidele ale educaţiei pe care o primesc de la părinţi.
Îmi pare rău pentru băieţel, îmi pare rău pentru că există părinţi care fac educaţia cu bâta,palma sau înjurături.
Am făcut şi eu o “binefacere” de genul ăsta. Ce rău mi-a părut! Sper să stau cu ochii deschişi altă dată.
Da, este vina parintilor sau mai exact a tatalui ca a ajuns asa, dar tu stiind ce situatie are acasa copilul, trebuia sa te astepti ca o sa i se aplice un tratament ca cel descris. Sunt de acord cu Radu, ca trebuia sa faci ceva atunci si nu sa te duci sa il “reclami” la tatal lui dobitoc. Astia nu merita sa traiasca….
vladem are dreptate. aici nu e vorba de a avea sau nu acasă, de educaţie ci de tentaţia aceea, conştient fiind că acel mic şi aparent neînsemnat obiect nu va fi obţinut pe căi “legale”. un tertip, o pradă de război care poate fi corectată amuzant, pe ton de glumă… şi aici ar fi trebuit să intervii tu, atunci când l-ai văzut.
vladem are dreptate. aici nu e vorba de a avea sau nu acasă, de educaţie ci de tentaţia aceea, conştient fiind că acel mic şi aparent neînsemnat obiect nu va fi obţinut pe căi “legale”. un tertip, o pradă de război care poate fi corectată amuzant, pe ton de glumă… şi aici ar fi trebuit să intervii tu, atunci când l-ai văzut.
Aoleu ! Si eu mi-am insusit niste bunuri care nu erau ale mele, niste carti ! Dar zau daca nu e vina unui prieten de-al lui tata care avea in biblioteca o carte pe care eu mi-o doream ff mult, Povestea lui Till Eulenspiegel, si nu stiu de ce nu putuse tata sa o gaseasca pt mine atunci si eu voiam sa o imprumut exact pe aia pe care o vazusem in biblioteca prietenului lui. Si l-am rugat sa mi-o imprumute si l-a rugat chiar si tata si i-am confirmat atat eu cat si tata ca nu o voi strica si ca o voi aduce inapoi. Dar omul ala nu a vrut, a zis ca el nu imprumuta carti la nimeni din principiu, pt ca de cate ori a imprumutat el carti la cineva nu i le-au mai dat inapoi. Dar eu m-am atacat asa ca de ce sa nu ma considere pe mine cineva asa mai special, si zau, am simtit asa un sentiment ca de atunci inainte de cate ori o sa vreau o carte am sa o fur daca nu o pot obtine pe cai legale…dar stiam ca nu e ceva bine, dar efectiv am simtit cum am devenit asa inclinat catre delincventa in acel moment ! Si numai din egoism, pt ca voiam sa ma cred eu mai special, si nu mi se recunoscuse cat de special eram eu ! Zau, am simtit cum se dezvolta in mine in clipa aia un inceput de tendinta catre un soi de criminalitate psihopatic-narcisista chiar destul de similara cu cea a unor ucigasi in serie sau alti plagiatori notorii. Noroc ca nu era vorba de alte chestii decat de furat carti asa ca obiecte, nu de furat continutul lor, nici de maltratat acele carti, dar nici furatul cartilor ca obiecte nu e bine ! Si nu am dat curs acestei ispite atunci, desi am stat sa studiez un pic terenul, sa vad cum se deschidea vitrina bibliotecii respective, unde era cheia, cum as putea sa isc o diversiune astfel incat sa raman eu singur fata in fata cu acea carte…! Pe bune, am fost asa de tentat…insa nu am dat curs tentatiei chiar atuncea, am asteptat sa implinesc 18 ani, astfel incat sa imi asum intreag raspundere, sa nu cumva sa dea cineva vina pe mama…dar pot sa zic ca mai tarziu am facut si chestia asta, dar doar de vreo 4 ori, plus am avut remuscari, si am incercat sa donez niste carti mai vechi asa drept caritate, plus apoi am zis serios Adio acelui trecut de delincventa, si nu am mai recidivat din 2008…dar STIU ca NU e bine ce am facut ! Si mai rau, din cauza acestui eveniment atat de psihopatologic nici nu am mai vrut sa citesc vreodata povestea lui Till Eulenspiegel, astfel incat sa nu am amintiri neplacute de tip flashback post-traumatic, si am ramas fara sa fi citit NICI aceasta carte !
Zau, uite asa se poate ca unii oameni chiar sa devina criminali, nu sa se nasca cu aceasta tendinta, nici din cauza parintilor lor proprii, ci efectiv din cauza unor prieteni nepotriviti ai parintilor !
Dar totusi nu cred ca in cazul prezentat de Vienela acel copil a devenit criminal, mai degraba cred ca a devenit alcoolic cronic deprimat decat criminal, numai ca am vrut asa sa o speriu, sa se simta oarecum vinovata, dar macar sa se simta vinovata intr-un mod si dintr-un motiv mai interesant decat cele mai simple anterior mentionate.
Disciplina bruta e populara in unele familii. Adevarat ca schimba mentalitati in viitorul copilului, unele chiar fiind antisociale. Problema e ca nu poti interveni. Raspunsul va fi mereu ” crezi ca eu nu stiu sa-mi educ copilul? sau cea mai intalnita idee ” Bataia e rupta din rai”
Mda.
Greu de judecat acum.
O facem cu mintea de oameni maturi, nu cu aceea de atunci.
Oricum, nu te judeca prea aspru pentru felul cum ai procedat, fiindcă a prevalat simţul autoconservării atunci. Îţi apărai puiuţul…
Iar bătaia pe care a primit-o copilul acela atunci… Poate că oricum o primea. Găsea taică-său un alt motiv ca să-şi verse nervii pe el, dacă ăsta-i era obiceiul. Acel furt a fost doar un pretext.
Baietii, cum spune si Vladimir, au aceasta tendinta, de a lua jucariile ravnite de la altii, in speta prietenii lor. Ce sa zic? Poate ca nu trebuia sa mergi la tatal lui, poate ca se putea rezolva intre tine si baietel. Ce n-am prea inteles este de ce n-ar fi trebuit sa vada Ionut ce-a facut copilul respectiv… Cred ca putea constitui o lectie de viata si pentru Ionut, sa stie ca exista si astfel de situatii. Poate ma insel… dar asa mi se pare.