Te recunosc, omule!

Sunt gălăgioși. Mă deranjează amenințarea pe care o simt dincolo de vorbele lor. Urc pe canapea, într-o încercare de a vedea în noapte. Mârâi și latru, preventiv. Apoi o aud pe mami. E în grupul care se apropie de geam. Uit de orice altceva. Mârâitul se transformă într-un amestec de râs și plâns. Iar ai plecat fără mine! Vino mai repede, să îți pot sări în piept, să te mușc de mâini, să te cert și să te pup. Se deschide ușa. Adulmec. Privesc. Scâncesc. Alerg. Revin. Mă încurc printre picioarele oamenilor, neștiind de care să mă bucur mai întâi, pe care să îl salut, cu care să mă joc. Mă opresc brusc. Sunt de-a dreptul bulversat. Alături de mami și de prietenii ei îl descopăr pe el. Dezvelesc buza și mârâi amenințător. Dau timid din coadă și îi miros mâinile. Mârâi iar. Mesajul meu e clar:

-Să nu crezi că te-am uitat. Ești cel care mă prindea de nas când eram mic. Râdeai când dădeam semne de slăbiciune. Mă forțai să merg în lesă. I-ai învățat să mă dea afară din bucătărie când mănâncă și să nu îmi permită accesul la canapea. Dar tot tu ești cel care s-a jucat cu mine așa cum nu s-a mai jucat nimeni. Să nu crezi că te-am uitat. Încă nu îmi dau seama dacă îmi ești prieten sau dușman. Mârâi când întinzi mâna spre mine. Aproape că leșin de fericire când îmi rostești numele. Te recunosc, om venit de peste mări și țări. 

*

Fetiță. În jur de șase anișori.
-Cum îl cheamă?
-Bruno.
-Mușcă?
-Nu, nu mușcă.
Încurajată de spusele lui Mihai, s-a apropiat rapid, a ridicat piciorul și a încercat să îl lovească peste bot pe Bruno. Tatăl ei o urmărea tăcut. Mihai nu a răbdat și i-a spus:
-Câinele nu mușcă, dar dacă fetița ridică piciorul și îl lovește, nu răspund pentru reacția lui.
Tatăl, trezit din amorțeală, a ridicat palma și a lovit fetița. 

*

-Ionuțe, tu ești un tip tare mișto, dar uneori îmi vine să te prind de cap și să te lovesc de pereți, îi spun(e Vienela) copilului. Cum să dai 1500 de lei pe o placă video, măi?
-Fix așa cum dați și voi niște sute de lei lunar pentru “mânca-i-ar tata coițele lui de cățel”.

*

Dă-mi inima ta! i-am șoptit lui Miți când mami nu era atentă. M-a refuzat, așa că i-am furat inima. Bucata de inimă de vită din care se înfrupta singură. Acum mă plâng de dureri de burtă.
Concluzie: Mai bine să mi se spună câine fără inimă, decât să am inima în stomac.

*

Băiii, cică vor să mă trimită în Hawaii! Nu vreau coronițe, nu vreau ghirlande, nu vreau Hawaii! De fapt, dacă mă uit în oglindă, parcă încep să îmi placă pregătirile pentru Hawaii.

O voce îmi șoptește:

–Aventurile lui Bruno pot continua la fel de bine și aici. Rottweiler sau maidanez, tu rămâi oricum singurul și cel mai haios câine al spitalului 9, secția agitați.

PS: Mă hrănesc cu flori și like-uri.