În toamna anului trecut am trăit clipe de coşmar, săptămâni de care nu vreau să îmi amintesc şi pe care totuşi nu le pot uita. Am fost nevoită  să mint cu neruşinare în încercarea mea disperată de a salva viaţa bărbatului pe care îl iubesc.

Erau vreo două luni de când soţul meu slăbea văzând cu ochii, fără ca noi să dăm prea multă importanţă până în ziua în care a descoperit o umflătură în zona inghinală, umflătură care până a doua zi crescuse cât oul de găină. Primul doctor care l-a văzut a decis că trebuie să-l opereze, să-i facă o biopsie, lucru pe care soţul meu l-a refuzat. A mers la alt medic care, fără menajamente, după ce s-a uitat si l-a pipăit, l-a anunţat că nu poate fi altceva decât cancer. L-au internat, i-au făcut zeci de analize(de sânge- inclusiv pentru boli venerice, HIV, prostată, rectoscopie etc.) şi nu au găsit nimic. L-au transferat la altă secţie, unde două doctoriţe au ajuns să se certe în faţa lui, una susţinând că are cancer, cealaltă crezând că s-ar putea să fie SIDA(deşi analizele spuneau că nu). Atunci a avut şi o ieşire necontrolată, le-a înjurat şi a vrut să le bată, a ridicat pumnul, apoi un stativ de perfuzii sa dea în ele. :))

Înainte de a-i face biopsia l-au trimis la Institutul de boli infecţioase Matei Balş, pentru testul numit WESTERN BLOT, care se face în cazul în care analizele HIV au ieşit pozitive(lui îi ieşiseră negative! ). Abia la Institut s-a descoperit că nu avea nici HIV(nici nu credeam că ar fi putut avea, nouă de cancer ne-a fost frică), nici cancer, ci o simplă infecţie la măsea.

Doctorii din Ploieşti (TOŢI cei care l-au văzut) au căutat o problemă în zona abdominală, unde se umflase ganglionul şi abia la Bucureşti am aflat că nu se umflă ganglionul cel mai apropiat, ci cel mai sensibil. Doctora de la institut a spus că “ăştia din Ploieşti sunt nebuni şi vor să-i înnebunească şi pe alţii.”

În acele săptămâni am plâns şi m-am rugat(când nu eram cu soţul meu) cât nu făcusem toată viaţa. Şi tot atunci am minţit fără să stau pe gânduri, încercând să îmi încurajez soţul, să-i dau puterea de a lupta împotriva unei boli cumplite. Mi-am ferecat lacrimile, am zâmbit şi am râs în faţa lui şi am cerut celorlalţi membrii ai familiei să facă la fel(nici eu nu mai eram limpede la cap; i-am spus cumnatei mele că o dau cu capul de pereţi dacă mai îndrăzneşte să plângă).

Surioara mea virtuală, după cum vezi, sunt momente în viaţă când TREBUIE SĂ MINŢI pentru a ridica moralul unui om disperat.

PS: Slăbise mult pentru că mânca tot mai puţin, munca pe care o făcea îi dăduse programul peste cap şi cădea rupt de oboseală. Când venea de la servici prefera să doarmă decât să mai piardă timp mâncând, se trezea doar ca să plece iar şi trăia doar cu ceea ce mânca la muncă.

Aş vrea să vă întreb pe voi: ce ar merita acei medici care ne-au făcut din om-neom, care ne-au dat viaţa peste cap în câteva zile?