Nervos din cauză că pierd prea mult timp la calculator, Mihai mi-a spus ieri să îmi schimb programul, să fac în așa fel încât familiei să îi aloc mai mult timp decât blogului. I-am explicat frumos că am reînceput să răspund comentariilor de pe blog, că am primit câteva advertoriale de scris și asta înseamnă că voi avea nevoie de timp pentru a le așterne pe foaie, că vreau să citesc niște bloguri. Ok, ok, mă înțelege, dar el vede că stau foarte mult pe facebook la discuții cu lumea, aude cum bipuie chatul fb-ului non-stop.

Îi explic că sunt bloggeri prieteni sau oameni fără blog, dar care mă citesc zi de zi. Nu le pot întoarce spatele când au probleme, când vor să îmi vorbească. Unii au necazuri, alții nedumeriri, mulți simt nevoia să facă puțină conversație. Ok, ok, Mihai înțelege toate astea, dar consideră că nu e normal ca oameni străini să îmi răpească timpul pe care l-aș putea petrece cu familia mea. Nu sunt nici expert în ceea ce ține de bloguri, nici mama tuturor răniților. Soluția? Taxa pe discuții!

Sigur, nu se referă la Adriana, la Vavaly, la sora mea sau la alții de care mă simt la fel de apropiată, ci la persoanele cu care nu am schimbat nici două vorbe până acum și care, dintr-o dată, așteaptă ca eu să fiu la discreția lor în tot timpul zilei, să le răspund ori de câte ori întreabă ceva, ori de câte ori au chef de discuții despre nimic. Eu i-aș ajuta pe toți dacă mi-ar sta în putere să o fac, dar uitându-mă înapoi, îmi dau seama că am pierdut foarte multe ore stând de vorbă cu oameni care mâine probabil vor uita că exist.

Mai în glumă, mai în serios, cred că aș putea câștiga un salariu dacă aș pune taxă pe discuțiile de pe facebook.

PS: Agitată, în loc să public articolul, din greșeală cred l-am șters, așa că m-am apucat să îl scriu iar, din memorie, fierbând de nervi.