Dezamăgiți de experiența situată la granița dintre ficțiune și realitate, oamenii se întorceau fără vișine de la Găgeni. Aerul, încă fierbinte la acea oră, îi toropise, dar nu reușise să le alunge cheful de glume. Întâlnirea cu domnul micuț de înălțime, brunet, s-a dovedit a fi o catastrofă încă de la început. L-au oprit și i-au cerut socoteală pentru faptele sale din trecut. Degeaba susținea amărâtul că nu are nici o vină, că îl confundă lumea, că nici nu știe despre ce este vorba. Cei doi, malefici până în măduva oaselor, întindeau spre el degete acuzatoare și strigau cât îi țineau plămânii:
-Tată denaturat! Ți-ai abandonat copilul când avea mai mare nevoie de tine. L-ai aruncat la o ghenă de gunoi, crezând că un asemenea gest te poate scăpa de responsabilitatea de a-l hrăni, de a-i oferi un adăpost și educație. Rușineee!
Bietul domn, cu capul plecat spre pământ de jenă, mut de uimire, încerca să treacă pe lângă ei, să iasă din situația penibilă în care fusese pus. Învinuirile curgeau gârlă, fără oprire:
-L-ai părăsit ca pe un câine, tată denaturat! N-ai avut milă de propriul tău copil, nu ai vrut să îi auzi plânsul și chemarea disperată. Meriți să rămâi singur întreaga viață, mișelule!
Domnul dădea din colț în colț. Nu pricepea nimic din acuzațiile care îi erau aduse. El nu abandonase pe nimeni la ghena de gunoi. Nici nu avea copii. De ce îi strigau acești oameni că și-a pierdut orice drept asupra micuțului pe care l-a părăsit cândva? I-au pus telefonul sub nas, dornici să îi arate poze cu “micuțul”, să îl silească să recunoască asemănarea dintre ei și faptul că prin venele lor curgea același sânge. Domnul a privit pozele cu atenție, apoi și-a îndreptat atenția către cei doi.
Oare soarele îi bătuse prea tare în cap? Fumaseră ceva substanțe interzise? Unde vedeau ei asemănare între “micuțul” Bruno și persoana-i modestă? Și cum va putea șterge vreodată impresia falsă pe care aceștia o creaseră în mintea trecătorilor care se opriseră ca la circ în mijlocul trotuarului?
L-ai părăsit ca pe un câine… ce era? :)
Cam da. :D
Acum 10 ani, când l-am luat pe Grişka, am tot bănuit şi noi că ne-ntâlneam cu ta-su. :)
Era un motan mare – fără să fie gras – şi tărcat (de o nuanţă o idee mai deschisă decât Grişka) – un lungan, exact cum s-a făcut Grişka. Dar, din vara aia, pe presupusul tată nu l-am mai văzut.
Nu iti venea sa il saluti ca pe o ruda? :)))
Undeva aproape de locul unde l-am gasit pe Bruno chiar am vazut in toamna trecuta un caine care semana bine cu el. Aceeasi culoare, aceeasi atitudine. Era mai inalt decat Bruno, insa in rest semanau ca doua picaturi de apa. Am mai vazut unul prin Ramnicu Sarat, tot in toamna trecuta. :D