Fiind copil în Epoca de Aur, probabil nu am perceput exact mersul lucrurilor, mai ales că rar se discuta despre nemulţumirile poporului în casa noastră.  Dar ştiu că la şcoală, profesorii încercau să ne inoculeze ideea de patriotism chiar din primii ani de studiu, când începeam orele cântând imnul. La vizitele “tovarăşului”, oamenii erau scoşi în stradă, să îi scandeze numele şi să fluture steguleţe, să îşi manifeste cât mai vizibil bucuria de a-l vedea. Toţi erau nemulţumiţi de faptul că nu îşi puteau exprima sentimentele, că nu puteau vorbi liber, că nu puteau să critice, că nu găseau mâncare în magazine. Dar îi unea o teamă animalică de Securitate. Majoritatea preferau să înghită fără să scoată un cuvant.

Acum nu mai există acea teamă, suntem tot mai dezbinaţi, însă avem în sânge frica de schimbări. Probabil unii se lasă călăuziţi de proverbul “nu da vrabia din mână pentru cioara de pe gard”, pe cănd alţii urlă după schimbare, deşi nu fac nimic pentru asta şi nici nu au la îndemână ceva valabil de pus în loc.

Ne place să bravăm, să luăm în râs patriotismul, să mânjim imaginea ţării, uitând că suntem parte din ea. Dăm vina pe “ceilalţi” români şi nu am recunoaşte în veci că suntem o bucăţică din aceeaşi grămadă neputincioasă.

În Epoca de Aur, mi-aş fi dat viaţa pentru ţară. Acum probabil aş avea ceva ezitări, întrebându-mă ce a făcut ţara pentru mine, de cine trebuie de fapt să o apăr. Din păcate, cei care vorbesc cel mai urât despre ţară sunt tocmai cei de care ţara are nevoie. Tinerii. Pentru ei, patriotismul nu înseamna nimic. Este un simplu cuvânt, fără valoare sau este asociat de multe ori cu comunismul, cu turma, cu prostia.

Comunismul ne-a arătat că românilor le place tot ce este gratis, oferindu-le posibilitatea de a se bucura chiar şi de cel mai mic furtişag de la locul de muncă. Acum se bucură la pomenile electorale. Şi după cum spuneau profesorii de atunci: cine fură azi un ou, mâine va fura un bou, cei îndrăzneţi fură tot mai mult, mărind diferenţele sociale. Au furat fabrici şi uzine, au furat tot ce a fost de furat, iar acum ne fură sufletele şi mândria, făcându-ne să ne umilim pentru fiecare bucăţică de pâine primită.

Pe vremea “împuşcatului”, visam la ţările occidentale, visam la lucrurile care ne lipseau, visam la o viaţa “ca afară”. Cum s-a ivit ocazia, mulţi au zburat peste hotare, decişi să guste din ceea ce le lipsea. Dar noi suntem ruda săracă, primim doar firimiturile altora, dacă îi pupăm lasciv în dos. Le-am permis să facă pe filantropii, să întindă coltucul de pâine cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga ne furau portofelul.

Într-un fel, am impresia că am fost şi vom rămâne neam de slugă, în vecii vecilor, AMIN.

Acesta este răspunsul meu scurt pentru Ciprian. Voi ce părere aveţi? Suntem sau nu neam de slugă?