Îmi mor speranţele. Cu fiecare minut ce trece mai pierd una. Cu fiecare nouă ştire mă mai îngălbenesc puţin. Cu fiecare nouă aberaţie auzită mă mai enervez puţin. Pe unde ne sunt cercetătorii? De ce nu caută ei pastila-minune, cea care să îi dea românului mintea cea de pe urmă? Ah, suntem deja la urmă, mi se şopteşte… La urma urmelor, când am fost noi vreodată în altă parte? spune gândul meu răutăcios.

Mă înfierbânt grozav şi-mi vine a fugi în lume, oriunde-n lumea asta mare, să nu mai văd tot ce-am văzut şi poate urmează a mai vedea. De aici, din colţul meu de lume, nu se zărea prea bine grozăvia, căci aveam tv-ul închis. Abia când buboiul s-a spart am înţeles cât este răul de mare, cât de adâncă e rana, cât de mult s-a tăcut. Se tace în continuare, se bârfeşte pe la colţuri, se râde pe înfundate.

O milă imensă mă cuprinde. O tai în bucăţi. Una este pentru mine, că am apucat să trăiesc astfel de vremuri. Una este pentru cei ce au vârsta părinţilor mei, că se rup tot mai tare de realitate. Una, felia cea mare, este pentru cei ce acum încep să vadă viaţa (şi nu-i frumos ce văd) şi pentru cei ce vor veni (ce oare vor găsi?). Mi-e milă de noi toţi, cei trăitori aici, acum. Aici îmi pare că nu mai există soare-răsare. Aici îmi pare că este locul unde doar apune soarele. Definitiv.