Umblă din loc in loc, pe cărări bătătorite, privind spre trecătorii grăbiți. Îl caută pe El, pe cel căruia trebuie să îi plătească o datorie de onoare. Nu-i pasă de ploaie și de vânt, nu-i pasă nici de soarele arzător. Ochii săi triști se îndreaptă numai către pământ, acolo unde urmele imprimate clar îi șoptesc povești pe care numai călătorul le poate înțelege. Știe că fiecare nou pas îl duce mai aproape de El și atunci se scutură, alungă oboseala și continuă să meargă. Nu-l întreabă nimeni de-i e foame, de-i e sete, de-ar vrea să doarmă într-un loc adăpostit, departe de pericole, pe un pat moale și călduros.
Dar nici el nu se vaită. Chiar și când s-a întâlnit cu filozoful, tot cu privirea spre viitor a rămas. Degeaba i-a spus acela că meditația l-ar putea ajuta, că întotdeauna istoria se repetă și că viața-i grea, dar trece. Călătorul nostru nu s-a speriat și nu a abandonat planul. A pierdut de câteva ori urmele. S-a răsucit în loc, a scrutat zările, a întrebat luna. Uneori a simțit că își pierde chiar motivația. Atunci s-a lungit pe pământ și a lăsat să se scurgă din el ura, teama, durerea, tristețea, pesimismul, tot răul adunat în suflet. Când și-a revenit, în fața lui stătea poetul. Read More
