Solemnitate printre hohote de râs

La sfârşitul anului trecut am început să mă documentez despre ikebana, hotărâtă să îmi aranjez şi eu câteva văzuţe. Aceste aranjamente, de o gingăşie incredibilă, atât de simple la prima vedere şi totuşi năucitor de complicate, au fost ridicate la rang de artă întâi în Japonia, apoi în multe alte ţări unde au fost deschise şcoli în care se poate învăţa totul despre ikebana.

Fiind iarnă, mi-a fost destul de greu să găsesc în natură materiale pentru viitoarele mele aranjamente, dar profitam de fiecare ocazie ivită. Eram atât de entuziasmată încât îmi năucisem colegele cu explicaţii.

Ieşind de la servici împreună cu câteva dintre ele, atenţia mi-a fost atrasă de nişte frunze roşii de iederă, care mi s-au părut foarte potrivite pentru ceea ce aveam de gând să fac. În timp ce adunam frunzuliţe, le explicam serioasă colegelor despre această artă japoneză, fără să mă intereseze că fetele erau pe jos de râs.

Atât de tare le-a distrat nebunia mea, încât s-au apucat să jumulească ciulini, iarbă uscată şi să rupă diverse crengi strâmbe, pe care mi le ofereau cu cea mai mare solemnitate, între două hohote de râs. Read More

Pe cine să dăm vina?

Poate ştiţi, poate nu ştiţi despre fotografia făcută de Kevin Carter, cel care a primit premiul Pulitzer după ce a pozat un copil subnutrit din Sudan, în timp ce părea să fie pândit de un vultur. La un an după acest moment, fotograful s-a sinucis. Le-am arătat şi băieţilor mei fotografia, au fost impresionaţi de mesaj, dar…

Discutând cu soţul meu despre problemele acestor copii care îmi inspiră o imensă milă, am fost surprinsă auzindu-l că nu simte milă pentru nişte oameni mai proşti decât animalele. Pentru copii da, dar pentru părinţii lor deloc. Ne-am tot contrazis vreme de o oră, poate chiar mai mult.

Eu încercam să arunc vina pe europeni, pe americani, pe oricine nu face nimic pentru a-i ajuta, inclusiv pe noi, care ne bălăcim sub duş zilnic, fără să ne pese de amărâţii care mor pentru că nu au o cană de apă . Mihai aducea contraargumente. Într-un final m-a întrebat ca pe un copil de grădiniţă:

-De ce nu migrează ca şi animalele, spre zone propice vieţii? Read More

Am fost şi colecţionară

Unii spun că sunt nonconformistă, alţii că sunt sărită de pe fix, restul se mulţumesc să-mi spună că sunt ciudată uneori. Eu cred că sunt o femeie normală, care are puţin din toate astea. De câteva ori în viaţă am fost colecţionară de diverse, începând de la şerveţele, poleială de ciocolată, cutii de chibrituri, capace de bere, crenguţe, insecte, bani, bijuterii… şi până la brichete.

Am descoperit de mică unele priviri mirate sau amuzate în jurul meu, când s-a aflat că m-am apucat de colecţionat frunze de plop. Văd şi privirile tale, dar nu mă deranjează. :-P

Plopii din spatele blocului crescuseră până la etajul 4, aveau frunzele cât foaia de caiet, pe care toamna le pictase în nuanţe de galben, verde şi maro. Nu vedeam două identice şi toate mi se păreau frumoase, aşa că le adunam grămăjoară, lăsând pământul fără îngrăşământ vegetal şi le piteam în casă, sub pat. Read More

La Sala Sporturilor din Ploieşti

Domnului G. , vecinul de la parter,  îi voi fi mereu recunoscătoare pentru răbdarea de care a dat dovadă când m-a învăţat să merg pe bicicletă. Aveam 6 ani, eram timorată, dar îmi doream să pot pedala măcar trei metri fără să îmi julesc genunchii.

M-a învăţat să îmi înving teama, să îmi menţin echilibrul, să nu mă uit la roata din faţă, să iubesc mai mult mersul pe două roţi decât joaca cu păpuşile şi să nu dau iama cu bicicleta în florile pe care soţia lui le îngrijea cu dragoste.

A făcut din mine un mic ecologist, un om care respectă natura Read More