Tag Archives: jurnal de femeie

Delicii gastronomice În plină pandemie de coronavirus, pentru unii orice chestie comestibilă poate fi un deliciu gastronomic și asta numai din cauză că nu au fost la fel de inspirați ca alții și au cumpărat mâncare doar pentru câteva zile. Nu e cazul nostru, slavă internetului și supermarketului tesco! Gânduri la cafea Observ că foarte mulți oameni au început să scrie jurnale de pandemie. Mă simt tentată să îi imit. Dacă supraviețuiesc, probabil o să mă distrez peste ani recitind scurtele însemnări legate de viața dusă în autoizolare, o viață […]

Astăzi (16 noiembrie 2017)… mă simt la fel de obosită fizic ca în oricare altă zi din ultimele două săptămâni, însă gândul la sutele de lire pe care le-am adunat în cont alungă imediat febra musculară și îmi dă puterea de a mă ridica din pat pentru a pleca, iar și iar, la serviciu. Casa mea arată, mai mult ca oricând, de parcă prin ea a trecut uraganul Ophelia. Cui îi pasă, dacă biroul e plin cu dulciuri, câinele doarme alături cu burta în sus, iar eu scriu în jurnalul […]

Astăzi (6 mai 2017)… mă uit cu drag la brățara abia cumpărată. Oare pe unde o voi plimba? Cu drag mă uit și spre cărțile care așteaptă să fie citite. Când le va veni rândul? În teorie aș avea timp să termin una chiar acum, în timp ce sorb dintr-o cafea pe jumătate leșinată. Practic, prefer să scriu pe blog. Am descoperit că mă amuză grozav recitirea paginilor de jurnal din anii trecuți. Mă gândesc… că lenea de a mă aranja singură m-a costat 50 de lei ieri – ojă semipermanentă, […]

Sper… să nu mă tratați ca pe o lăudăroasă dacă vă spun că astăzi (19 ianuarie 2017)… m-am trezit, am ridicat ochii spre soare, am îndreptat umerii, am recitit articolul despre Nono și am zâmbit. Așa se întâmplă când soțul meu colindă prin blogosferă…, apoi îmi spune că i-a plăcut mult un anumit text scris de mine. Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… ar fi să povestesc lumii despre omulețul verde, un tip care locuiește la noi în casă… de o jumătate de an, timp în care… Dar mai bine tac. E prea devreme […]

Un citat/proverb favorit… îmi poate schimba starea de spirit, dacă îl întâlnesc la momentul potrivit. Astăzi (13 octombrie 2016)…, într-o pagină mai veche de jurnal, am găsit o constatare înțeleaptă: “Am învățat că un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare poate fi făcut mai devreme sau poate fi amânat la infinit.”. Cred că anumite lucruri plănuite pentru săptămâna viitoare… vor fi lăsate de izbeliște, mai ales că in casă… e același balamuc mirosind a renovare: sufrageria goală, dormitorul arhiplin, cafeaua neîndestulătoare. Sper… să ne putem decide în privința culorii (culorilor) pentru pereți, să scap și de acest […]

Astăzi (22 septembrie 2016)… vreau să scriu cateva articole, să fac ordine în apartament, să îl plimb pe Bruno, să merg până la supermarket, să prepar ceva de mâncare, să termin de citit cartea începută, să bag niște rufe la spălat, să le împăturesc pe cele uscate, să… să facă cineva ziua mai lungă. Mă gândesc… la faptul că undeva în lume, chiar în acest moment, cineva fumează și scrie pe blog despre verzi și uscate. Sper…, probabil pentru că speranța moare ultima. În casă… e cald. Atât de cald încât port […]

Câinele meu… are alergie la câinii cu două picioare. Câțiva adolescenți s-au gândit că ar fi amuzant să îmi sperie pisicile… care trăgeau aer curat în piept. De unde să știe, bieții, că în spatele unor mici feline se ascunde ditamai dulăul dornic să se înfrupte din carne fragedă de adolescenți? Norocul lor că îi despărțea plasa de la geam… Am râs cu poftă aseară, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc… la cât de răi sunt unii copii, la cât de mult mi-ar plăcea să îi tăvălesc prin […]

Sper… Am multe speranțe. Atât de multe încât aș mai avea nevoie de vreo 3000 de ani. Din fiecare moment drăguț al vieții mi-am făcut petic bun de lipit în caleidoscop și cred că imaginea finală este imaginea fericirii simple, acea fericire de care nu ești conștient decât dacă ai ghinionul să o pierzi. Să stau în casă…, departe de frământările și răutățile lumii, cu picioarele învelite în păturica pufoasă, cu o carte în mână, cu farfuria de dulciuri alături, ascultând sunetele familiare: clicurile tot mai rapide, cu cât lupta din […]

Mă gândesc… la vremea când copiii furau de prin frigidere mâncare. Ştiau că părinţii şi chiar ei stătuseră la cozi infernale pentru o bucată de carne, dar nu puteau trece nepăsători pe lângă câinele flămând ce se aciuase în faţa blocului. Zilele trecute am văzut prin Ploieşti… cum doi copii trântiseră la pământ un câine. Chelălăitul său mi-a atras atenţia. Copiii îl loveau şi îl trăgeau de urechi, surzi la plânsul bietului animal. Deşi nu era câinele meu…, am alergat spre el, am strigat la cei doi, am ameninţat. Reacţia […]

Astăzi (10 octombrie 2015)… trăiesc o zi ciudată. Lejeră, dar totuşi aglomerată… Pustie, şi totuşi atât de plină… Mă gândesc… la Mihai. Prietenii ştiu de ce. Sper… să fie viabil proiectul meu de a scrie despre Ploieşti în orele când cartea de pe noptieră nu este ancorată în realitate, când legendele florilor par ofilite, când din fotografii îmi zâmbeşte natura, iar pe un blog de pisici joacă probabil şoricei.