Tag: jurnal de femeie

Astăzi (16 noiembrie 2017)… mă simt la fel de obosită fizic ca în oricare altă zi din ultimele două săptămâni, însă gândul la sutele de lire pe care le-am adunat în cont alungă imediat febra musculară și îmi dă puterea de a mă ridica din pat pentru a pleca, iar și iar, la serviciu. Casa mea arată, mai mult ca oricând, de parcă prin ea a trecut uraganul Ophelia. Cui îi pasă, dacă biroul e plin cu dulciuri, câinele doarme alături cu burta în sus, iar eu scriu în jurnalul de femeie simplă (astăzi pagina 111)?

Mă gândesc… la faptul că mi-aș putea deschide un blog pe care să scriu doar texte despre porțile visului și despre tot ceea ce se ascunde dincolo de visare. Probabil ar avea succes, însă… de unde atâta timp și energie?

Sper… să găsesc undeva putere măcar pentru blogul în limba engleză pe care l-am deschis zilele trecute. Deocamdată e gol, dar e al meu și deja îl iubesc.

Astăzi (22 septembrie 2016)… vreau să scriu cateva articole, să fac ordine în apartament, să îl plimb pe Bruno, să merg până la supermarket, să prepar ceva de mâncare, să termin de citit cartea începută, să bag niște rufe la spălat, să le împăturesc pe cele uscate, să… să facă cineva ziua mai lungă.

Mă gândesc… la faptul că undeva în lume, chiar în acest moment, cineva fumează și scrie pe blog despre verzi și uscate.

Sper…, probabil pentru că speranța moare ultima.

În casă… e cald. Atât de cald încât port șosete flaușate, blugi, tricou, bluză de trening și, dacă nu mi-ar fi teamă că râdeți de mine, m-aș înveli cu o pătură.

Pisicile mele… fac tot ce le stă în putere pentru a-mi atrage atenția: Ursula îmi dă deșteptarea mușcându-mă de obraz, Vrăbiuța miorlăie învăluită în călduri neînțelese, Pufina îmi încălzește picioarele degerate, iar Miți trece ca o furtună printre suratele ei, lovindu-le preventiv, pentru a se asigura că nu mă vor mai deranja.

Câinele meu… are alergie la câinii cu două picioare. Câțiva adolescenți s-au gândit că ar fi amuzant să îmi sperie pisicile… care trăgeau aer curat în piept. De unde să știe, bieții, că în spatele unor mici feline se ascunde ditamai dulăul dornic să se înfrupte din carne fragedă de adolescenți? Norocul lor că îi despărțea plasa de la geam… Am râs cu poftă aseară, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc… la cât de răi sunt unii copii, la cât de mult mi-ar plăcea să îi tăvălesc prin miere pe părinții lor, apoi să îi plimb prin câmpul plin de flori și albinuțe, îmbrăcați numai în lenjerie intimă de lux (vedeți cât sunt de mărinimoasă?).

Astăzi (1 septembrie 2016)… reînvăț să mă bucur de toamnă. Am făcut ordine prin sertare și am găsit ghindele adunate în urmă cu un an. Nu sunt delăsătoare, ci doar uitucă și aglomerată. Le-am adus în casă… cu gândul să fac ceva drăguț, dar treburi mai importante s-au tot bulucit în viața mea, răpindu-mi timp și energie. Sper… să pot termina măcar veioza cu diapozitive în weekend-ul care vine.

Sper… Am multe speranțe. Atât de multe încât aș mai avea nevoie de vreo 3000 de ani. Din fiecare moment drăguț al vieții mi-am făcut petic bun de lipit în caleidoscop și cred că imaginea finală este imaginea fericirii simple, acea fericire de care nu ești conștient decât dacă ai ghinionul să o pierzi. Să stau în casă…, departe de frământările și răutățile lumii, cu picioarele învelite în păturica pufoasă, cu o carte în mână, cu farfuria de dulciuri alături, ascultând sunetele familiare: clicurile tot mai rapide, cu cât lupta din jocurile copilului se întețește, respirația calmă a bărbatului de lângă mine, torsul pisicuțelor și sforăitul zgomotos al câinelui. Cam așa mă gândesc… că arată fericirea. Astăzi (18 august 2016)… fericirea e la fel de simplă, chiar dacă are alte culori și alte sunete.

Miroase a cadouri, a inimă bună, a bucurii neașteptate. Pisicile mele… aleargă după mingiuțele abia primite și își mârâie suratele atunci când pun dinții pe marele premiu, șoricelul albastru. Câinele meu… urmărește mingea galbenă ascunsă într-un plic din care iese codița falsă a unei pisici. În pauze, când se odihnește, încearcă să fure șoricelul. E o nebunie caldă ce îmi umple sufletul. Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… poate fi început chiar de la finele acestei săptămâni, dacă nu bate la ușă neprevăzutul. Prin Ploieşti… au ajuns cu bine diapozitivele la care am visat cândva. Voi face din ele un abajur (sper) drăguț. Nu am destule cuvinte pentru a mulțumi pentru toate darurile celei care, prin blogosferă…, își spune vax-albina.

Astăzi (17 august 2015)… mă frământă o dilemă existenţială. Obsedată de gândul că sunt prea slabă pentru a putea stăpâni un câine cum e Bruno, în ultimul timp am mâncat de parcă venea sfârşitul lumii. Rezultatul? Rochia cu care plănuiam să mă îmbrac la nunta prietenilor noştri stă fix pe mine. Mă întreb dacă să intru la cură de slăbire în aceste ultime zile sau să îmi aleg altă rochie. Desigur, este o întrebare la care ştiu deja răspunsul, undeva în adâncul sufletului meu. Îmi place atât de mult rochia, încât nici o cură nu mi se va părea greu de ţinut. Problema este că deja mi s-a făcut foame. 🙂