Skip to main content

Copia fidelă a fotografiilor din copilărie

Din întreaga mea copilărie, puține sunt lucrurile neplăcute de care îmi amintesc. Eram veselă și zglobie, mereu pusă pe șotii, mereu dornică să întâlnesc situații noi. Nu știam pe atunci că adulții, în marea lor majoritate, își formează obiceiuri de care cu greu se despart. Aveau și ai mei câteva și reușeau întotdeauna să mă scoată din minți cu ele. O dată la două, trei săptămâni, mama își amintea că a fost într-o altă viață frizeriță la vreun conac plin de sclavi și atunci mă chema în baie, să își pună în valoare talentul nativ. Degeaba mă zbăteam, degeaba plângeam și imploram. Mama ținea morțiș să îmi tundă “doar vârfurile, să crească părul des și frumos”.

La sfârșit de săptămână, cu noaptea în cap, ne îmbrăcau frumos, ne puneau gentuțele pe umăr și, în pas de soldăței, ne puneau să mergem (eu și sora mea – înotdeauna cu un pas în fața părinților) ținându-ne de mâini – spre locul ales de tata (de obicei la munte, la pădure, la Parcul Bucov…). Nici el nu se lăsa mai prejos. Insista să facem poze, dar nu înainte de a ne aranja bine bruma de bretonel rămasă în urma antrenamentelor pe care mama le făcea pe capetele noastre.  Read More

Senzaţii tari

Copiii care cresc nesupravegheaţi secundă de secundă cred că se distrează cel mai bine şi rămân cu amintiri plăcute, exceptând cazurile în care o păţesc.  Mici accidente casnice probabil toţi am avut, unele fără urmări, altele cu urmări neplăcute, dar cu cât trece timpul, cu atât amintirea acelor momente devine mai amuzantă.

Eram prea mică pentru a ţine minte, dar ştiu că mama îmi povestea despre primul meu zbor cu căruciorul, care a fost efectuat cu ajutorul naşei mele, nepricepută în mânuirea acelui vehicul rigid. Aveam vreo zece luni şi încă locuiam la Alexeni, unde lucra pe atunci tatăl meu. Read More

Pat cu sute de portocale

Şase copii crescuţi fără tatăl care murise în al doilea război mondial. Şase fraţi crescuţi cu greu într-un sat din judeţul Satu-Mare, la Terebeşti, un loc unde eu nu am călcat niciodată. Unul dintre aceşti şase fraţi a fost tatăl meu. Despre el am mai vorbit şi voi mai vorbi. Dar despre Traian nu am pomenit încă şi vreau să o fac, pentru că a fost unchiul pe care l-am iubit cel mai mult.

A murit acum vreo 15 ani, dar nu ştiu cu exactitate când, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Nici nu prea avea cine, pentru că era divorţat, una dintre fete, Olimpia, este plecată de 20 de ani în America, iar despre celelalte două verişoare nu ştiu nimic, după cum nici ele nu ştiu pe unde sunt eu.

Traian. Sărbătorile copilăriei mele începeau cu acest nume, cu acest OM, cu fratele mai mic al tatălui meu. Avea un ARO verde, cu care venea din Satu-Mare până în Ploieşti, doar ca să ne umple balconul de lădiţe cu căpşuni sau caise, doar pentru a ne aduce o valiză de Delikat, care pe atunci nu se găsea nicăieri în zona noastră. La sfârşit de an îl aducea pe măria-sa porcul, gata preparat după datina ardelenească, cu slană, cârnaţi şi tobă în sânge, cu multă carne afumată bine…

Dacă pe unchiul Loţi mi-l amintesc ca fiind unchiul cu făina, pe Traian îl revăd râzând la capul patului în care mă zvârcoleam în somn, încercând să scap de cocoloaşele pe care dormeam. Îmi umpluse patul cu portocale, dormeam pe sute de portocale, pe vremea lui Ceauşescu, Read More

“Să crească tocurile la cucoane”

Se întâmpla pe vremea când oamenii de la ţară încă îşi mai munceau pământurile, umblând de dimineaţa până seara cu sapa în mână prin porumb, iar copiii nu îşi petreceau vacanţele în faţa monitorului, ci între fustele bunicii, pe câmpuri, in natura.

Era o zi călduroasă de primavară, ba nu, de vară. Se întâmpla pe la a doua sapă a porumbului, că nu ştiu când este asta, calendaristic.

Mama îl adusese să stea la bunica în vacanţă, să cunoască locurile în care ea îşi petrecuse copilăria, să se bucure de natură, de aer curat. Bunica nu prea avea timp să îl supravegheze, nu îl putea lăsa singur în curte, aşa că îl târa după ea peste dealuri.

Băieţelul, crescut până atunci în faţa blocului, printre maşini, mergea resemnat pe urmele lăsate de sapa bunicii. La un moment dat, cu glăscior tremurat, şi-a strigat bunica:

-Mamaie, unde este wc-ul? Read More

Cand vei fi mare…

Toată lumea îşi aminteşte de întrebarea pe care adulţii au obiceiul să o pună copiilor: “ce vrei să te faci, când vei fi mare? “. Cele mai multe răspunsuri sunt   deja clasice şi nu ne mai surprind: doctor, inginer, avocat, profesor. Puţini sunt cei care îşi urmează visul din copilărie. Cei mai mulţi uită destul de repede, viaţa le dovedeşte că nu este chiar simplu să ajungă “oameni mari”.

Înainte de a-mi dori să devin profesoară, cochetam cu ideea de a mă face prezentatoare de ştiri. Avem cam 12 ani, ştirile nu erau ceea ce sunt astăzi, iar mie îmi plăceau mult acele doamne serioase, aranjate, care dădeau informaţii despre tot ceea ce se petrecea în lume(sau ceea ce ne era permis să aflăm).

Mă antrenam zilnic în faţa oglinzii, încercând să stau serioasă, să nu zâmbesc, să nu mă scarpin, să nu mă las distrasă de nimic, să nu mă uit decât “la cameră”. Luam un ziar – toate erau despre politică şi osanale aduse lui Ceauşescu – şi încercam să pronunţ cu o dicţie perfectă cuvintele, cu intonaţia adecvată. Read More

De plictiseală ne imaginam…

Dacă ai fi invizibil oare soarele te-ar mai putea vedea? Ţi-ar mai bronza pielea? Dar ploaia, oare te-ar mai uda? Când ne plictiseam în casă, în zilele prea călduroase, când era un ger de crăpau pietrele sau când eram pedepsite, asta era unul dintre jocurile preferate de mine şi de sora mea in copilarie.

Cum ar fi dacă ai fi invizibilă? Ce ai face? Ne imaginam tot felul de situaţii,  făceam tot felul de scenarii şi mai ales ne descărcam de toate supărările acumulate. În primul rând ne-am fi răzbunat pe copiii mai mari de la bloc, pe cei care nu ne includeau în jocurile lor, pe motiv că eram prea mici. Am fi râs şi de vecinele pe care le deranjam cu gălăgia noastră şi care obişnuiau să ne pârască părinţilor. Nici profesorii nu ar fi scăpat de situaţiile ridicole în care i-am fi băgat pentru fiecare notă proastă, pentru fiecare mustrare, îndreptăţită sau nu.

Dar mie îmi plăcea cel mai mult să îmi imaginez locurile şi oamenii pe care curiozitatea m-ar fi împins să le vizitez, dacă aş fi fost invizibilă. Read More

Spirale cu gust de copilărie

În decurs de câteva zile am primit două lepşe diferite, ambele despre copilărie. Prefer să fac o combinaţie, un 2 în 1. Voi începe cu întrebările din leapşa de la Alyz şi Zdwuby şi voi încheia cu cea primită de la Emil şi Aura.

1. Ce trăsnaie îţi vine în minte de pe acele vremuri ale copilariei?

Eu şi sora mea ne amintim cu mare plăcere de ziua în care am scos pământul din ghivecele de flori, l-am amestecat cu apă şi ne-am uns pe corp cu noroiul rezultat. Am povestit motivele aici.

2. Care erau jucărioara şi jocul preferate in copilarie?

Jucăria cu care eram în stare să şi dorm era mingea ( trebuia înlocuită des, pentru că nici atunci nu erau mai bune decât acum, deşi cumpăram din cele scumpe). Jocul meu preferat era “cărămizile”, joc la care puteam să alerg mult, avea şi minge, dar mai ales pentru că era de echipă.

3. Ce sentimente ai păstrat de-a lungul timpului din copilărie?

A, nu v-am spus? Eu încă mai sunt copil, cu toate sentimentele unui copil. 😛

4. Ce crezi despre generaţiile de copii de astăzi? Read More