Skip to main content

Cavalerul cu inima de cremene

Își trântise bocceaua la poalele singurului copac ce creștea falnic pe acel ostrov. Întins la umbră, cu pătura făcută rotocol sub cap, cavalerul rememora evenimentele trăite în ultimele zile. Câte emotii, câtă supărare! Ce lume deșartă! Domnița inimii lui, ce atât de dragă îi fusese, acum dănțuia ținându-l pe altul de mână. În acea noapte, băut, își lăsase onoarea în patul slinos al bucătăresei. Drept e că îi calmase nervii, îi ostoise din durere, îi înlesnise trecerea spre o nouă viață, o viață fără draga lui domniță. Imaginile totuși nu i le putuse alunga din minte. Cu rădăcini înfipte până în străfundul minții, viziunile reveneau, iar și iar, ca rostogolite într-o vâltoare abisală…

Cu vicleșuguri încearcă să își adoarmă necazul, căci somnul cel bun refuză să vină. Sub pleoapele înroșite de veghea prelungă, cavalerul se închide ca într-un cocon și lasă imaginația să-i fie călăuză spre vremuri mai puțin rele, cu domnițe mai puțin trădătoare. Se vede pe sine pășind falnic prin grădina palatului, Read More