Să merg cu turma nu este, nu a fost nicicând o opțiune pentru mine. Prefer să stau închisă în căsuța mea, să umblu pe drumuri lăturalnice, să mă ascund prin văgăuni, să-mi las sufletul să cutreiere nestingherit prin vreo poiană sau chiar prin cărți, acolo unde poveștile se derulează fără grabă, cu sens, încărcate cu detalii despre care nimeni nu mi-a vorbit vreodată. Acolo unde găsesc istorisiri pe care mi le-aș fi putut sau nu imagina, dar pe care cu siguranță nu le-aș fi putut scrie atât de bine. Acolo unde emoții de tot felul mă poartă de la râs la plâns și înapoi, mă copleșesc, îmi luminează obrazul palid și-mi trezesc pofta de a mă reîntoarce în lume, prin locuri unde zâmbetele copiilor și fluturarea de aripă a păsărilor transformă orice cărăuș de sentimente negative într-o ființă bună ca pâinea caldă.
Să merg cu turma nu este, nu a fost nicicând o opțiune pentru mine. Revolta care mă cuprinde când mi se cere să fac ceea ce fac oamenii momentului îmi aprinde flăcări în suflet și mă preface într-o pușlama dornică să înjure, să spargă, să distrugă – o fiară fără milă și fără de regrete. Totuși există și momente în care îmi doresc din suflet să îmi strig apartenența la un grup, să mă bucur de transhumanță, Read More