Skip to main content

Revin cu informaţii despre statul Bhutan si locuitorii sai

Întotdeauna mi-a plăcut macul, floarea care dă viaţă şi culoare lanurilor de grâu, dar nu aş fi crezut că pământul poate da şi flori de mac albastre, ce pot fi admirate in statul asiatic Bhutan. Privindu-l, am senzaţia că este chiar mai frumos decât macul roşu, aşa că nu m-am mirat  Read More

La poale de Himalaya, in statul Bhutan

Până acum două săptămâni nici nu auzisem de existenţa statului Bhutan, ce are clima tropicala umeda şi chiar sunt curioasă să aflu câţi dintre voi ştiu că există în lume o ţărişoară unde respectul pentru tradiţie este regulă de viaţă, unde funcţionarii publici  nu pot merge la serviciu decât îmbrăcaţi în costume tradiţionale, unde casele trebuie să aibă faţade din lemn pictat, eventual îmbinat cu porţiuni văruite în alb, unde turiştii sunt supuşi unor reguli stricte.

casa in Bhutan

 

case in Bhutan

Despre ce ţară vorbesc? Ei bine, încerc să vă spun în câteva cuvinte ce am aflat despre Bhutan, o ţară situată la poalele munţilor Himalaya, între India şi China, cu peisaje de o frumuseţe rară, nedeformate de mâna distrugătoare a omului. Nu ştiu dacă oamenii care trăiesc în Bhutan (oare bhutanezi li se spune?) sunt fericiţi datorită faptului că nu au cunoscut ororile comunismului, că s-au ferit de străini şi de amestecuri. Au un rege tânăr şi simpatic, sunt budişti, mănâncă mult orez, respiră aer curat şi zâmbesc în permanenţă, Read More

Violete de Vicenza

Este mare, dar în această zonă nu are nimic deosebit în afară de iarba mătăsoasă, de un verde crud, pe care o simt cum îmi mângâie gleznele. Mai are câteva băncuţe  aruncate parcă de-a valma, alei mărginite de flori pe care albinele le vizitează de cum urcă soarele pe cer şi o pistă pentru biciclişti, plină mereu de copii dornici să facă mişcare.

Sunt puţine locuri unde te poţi ascunde la umbră, când soarele dă impresia că vrea să topească totul în jur. Dar rusoaicelor nu le pasă. Aşezate în cerc pe iarbă, vorbesc mult şi râd zgomotos, în timp ce mănâncă alimentele aduse de acasă. Le văd plimbând o sticlă din mână în mână şi nu cred că este apă în ea. Le văd devenind tot mai roşii la faţă. Gălăgioase ca nişte vrăbiuţe, rusoaicelor nu le pasă de privirile curioase ale trecătorilor.

Polonezele sunt mai discrete. Stau pe bănci, cu mâncarea pe picioare şi vorbesc în şoaptă. Au dinţi frumosi şi mestecă încet din caşcavalul auriu. Mă privesc curioase, parcă întrebându-se de unde sunt sau dacă înţeleg ce îşi murmură în taină. Evit să le studiez prea insistent şi Read More

Inelul de logodnă

Pe Adriana am cunoscut-o la Sandrigo, în Italia. Eram singură, vorbeam doar italiana şi căutam o româncă cu care să schimb două vorbe în limba mea. Cateodata ma intrebam de ce mi-am cumparat bilet de avion si de ce am plecat din tara mea. Îmi  cumpăram o îngheţată şi mă plimbam prin piaţa micuţă, sperând să aud vorbindu-se româneşte. Giovanna a fost cea care a găsit-o şi care a stabilit o întâlnire în numele meu. Timp de două, trei luni, cât a mai locuit Adriana în Sandrigo, am fost nedespărţite.

Ne plimbam pe străzile aproape pustii, eu recitând poezii de Eminescu, ea dovedindu-mi că ştie Crezul pe de rost. Vorbeam despre copiii noştri, râdeam mult, din orice nimic, iar duminicile mergeam la Vicenza, Padova sau Verona.

Blondă, cu părul inele, cu ochii albaştri, înaltă şi robustă, mereu plină de voie bună, Adriana mă stimula şi pe mine să mă distrez, să las grijile deoparte. Avea un fix cu bisericile şi cimitirele, unde îi plăcea să se pozeze. În faţa fiecărei biserici întâlnite în cale trebuia să îi fac poze, în faţa fiecărui mormânt îngrijit, iar poze, până în ziua în care a găsit pe o cruce fotografia unui tânăr, mort într-un accident de motocicletă.

Era singură, nu avea un prieten, un iubit, nu avea pe nimeni şi probabil asta ne-a apropiat atât de mult. O înţelegeam perfect. În ziua în care m-a pus să o pozez lângă mormântul motociclistului, mi-a venit o idee nebunească.

Am scris un mesaj interminabil, pe care i l-am trimis pe telefon şi pe care încă îl mai păstrează. Am învăţat-o să arate acea poză oamenilor, de câte ori o vor mai întreba de ce este singură, la 30 şi ceva de ani. Povestea lacrimogenă pe care am inventat-o a fost atât de reuşită, încât Adriana a promis că se va folosi de ea şi chiar a făcut-o, de câteva ori.

Era despre un tânăr italian, pe care Adriana îl cunoscuse întâmplător, în timp ce îşi rezolva problemele cu permesso di soggiorno. S-au plăcut din prima clipă, au păstrat legătura, au ieşit de câteva ori şi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. A prezentat-o mamei lui, a plimbat-o prin Italia, a iubit-o ca în filme, cu o dragoste pasională.

Într-o zi a fost reţinut peste program la serviciu, din cauza unei încurcături ivite pe neaşteptate. Aveau întâlnire în faţa bisericii din Sandrigo. Indispus, ştiind că Adriana stă în stradă aşteptându-l, frumosul italian a gonit ca vântul cu motocicleta de la Vicenza spre locul unde românca, iubita lui, stătea ca pe ace. Când l-au găsit întins pe şosea, purta în buzunar un ineluş de logodnă, pe care mama lui i l-a oferit fetei, împreună cu eşarfa pe care era scris cu markerul : Adriana, vrei să fii soţia mea?

Povestea părea autentică, oamenii erau impresionaţi de drama prin care “trecuse” Adriana, iar noi leşinam de râs de câte ori mai apărea cineva care să o compătimească.

Dragoste intre un italian si o romanca

Acesta este începutul unei poveşti de dragoste care durează de aproape zece ani, dintre un italian şi o româncă, ajunsa acolo dupa ce sora ei nu a putut folosi biletul de avion cumparat.

-Mamă, trebuie să înţelegi că avem nevoie de cineva care să ne ajute. Nu putem continua aşa la nesfârşit. Nu spun că eşti neputincioasă, dar ştii ce am simţit când  m-am întors acasă şi te-am găsit căzută pe podea, inconştientă? Am 39 de ani, am servici, mai ies cu câte o fată sau cu prietenii, mai urc la munte cu motocicleta, nu pot sta doar în casă, păzindu-te. Îţi voi căuta pe cineva care să gătească, să aibă grijă de tine şi de casă. Ai nevoie de o badante.

Aşa a intrat în viaţa noastră liniştită o fată de 24 de ani, mereu veselă şi fără griji. Mă uitam la ea şi mă întrebam de unde a venit mitul despre româncele atât de frumoase. Asta era de-a dreptul urâtă, Read More

Omul serviabil, floare de colţ

Există o anumită categorie de oameni, de la care avem toţi pretenţia să ne trateze cu un minim de respect. Începând de la vânzătorii de pătrunjel din  piaţă, la funcţionarele din birourile instituţiilor de stat, care nu au altă treabă decât să ştampileze o hârtie, de la doamnele din farmacii, la personalul din aeroporturi. Oameni care lucrează cu şi pentru oameni.

Ori pretenţiile mele sunt exagerate, ori bunul simţ a devenit mai rar şi mai preţios decât floarea de colţ.

Mi se întâmplă tot mai rar să intru într-un magazin şi să fiu lăsată să mă hotărăsc dacă vreau să cumpăr ceva de acolo sau nu. În general, vânzătoarele mă stresează de la intrare cu întrebări, cu o serviabilitate excesivă, care mă face să plec fără să cumpăr nimic. Read More