Skip to main content

Sertarul bunicii

Uşa se deschide încet, neauzit. Glasul ei- o şoaptă- mă face să tresar. Vino până în camera mea. Cobor din pat, încalţ papucii, lipăi uşor în urma bunicii. Camera e neluminată de un bec de 25 w, ascuns în veioza de la capătul patului. Iar s-au amestecat foile cărţii. Ajută-mă să le pun în ordine. Fac asta seară de seară. Avem în casă mii de cărţi, dar bunica alege întotdeauna să citească din cele rupte, îndoite, pătate. Mă aşez pe marginea patului, cu foile pe picioare. Oglinda toaletei îmi arată o Vienelă copil, tremurând de frig în pijămăluţă de vară. Pagină cu pagină, cartea se adună mănunchi, sub privirea tristă a unui Isus însângerat de spinii coroanei, un Isus urcat pe zid, lângă fereastra camerei, într-o icoană.  Read More

Rămâne în familie

Multe tâmpenii am făcut în copilărie, parcă prea multe pentru o fetiţă. De unele îmi amintesc cu plăcere, de altele încă mă mai ruşinez. Dar oricât m-am zbătut, nu am reuşit totuşi să îl întrec pe vărul meu, care le-a scos câteva fire de păr alb părinţilor mei. Avea 14 ani când s-a mutat la noi. Vârsta la care băieţii încep să aibă idei…

Nu îl puteau convinge să se tundă, cu toate că avea mereu reclamaţii din partea profesorilor. Prefera să aibă mereu nota scăzută la purtare, decât să renunţe la hălăciuga de păr pe care o dădea cu tot felul de “geluri”- apă cu zahăr, bere sau albuş de ou. Îi plăcea să picteze şi îşi lipise toate lucrările în camera lui, pe pereţi, deşi tata îi pregătise mape în care să le ţină. Nu mai era loc nici să pui o poză de 9/13. Cânta la muzicuţă la cele mai nepotrivite ore, de obicei dimineaţa devreme şi seara târziu, Read More

Urme pe stâlpul de iluminat

Blocul în care locuiam avea patru etaje, patru scări, cu câte trei apartamente pe palier, ceea ce însemna că eram mulţi copii, mai exact în jur de 60, care formau două găşti distincte. “Savanţii”, cei care nu ieşeau din casă decât o oră, două duminica şi “gaşca de la scara D”, a copiilor gălăgioşi, care îşi piteau ghiozdanele în iarbă când se întorceau de la şcoală, pentru a mai rămâne puţin la joacă. Bine-nţeles că eu nu mă număram printre “savanţi”.

Eram foarte apropiaţi, ne simţeam ca într-o mare familie, Read More

Senzaţii tari

Copiii care cresc nesupravegheaţi secundă de secundă cred că se distrează cel mai bine şi rămân cu amintiri plăcute, exceptând cazurile în care o păţesc.  Mici accidente casnice probabil toţi am avut, unele fără urmări, altele cu urmări neplăcute, dar cu cât trece timpul, cu atât amintirea acelor momente devine mai amuzantă.

Eram prea mică pentru a ţine minte, dar ştiu că mama îmi povestea despre primul meu zbor cu căruciorul, care a fost efectuat cu ajutorul naşei mele, nepricepută în mânuirea acelui vehicul rigid. Aveam vreo zece luni şi încă locuiam la Alexeni, unde lucra pe atunci tatăl meu. Read More

Parfum sentimental de duminică rece

Duminicile friguroase, cu vânt usturător şi ceaţă deasă trezesc în inima mea doruri ascunse, despre care cu greu mă hotărăsc să le vorbesc altora. Cobor  amorţită din căldura patului şi somnoroasă încă, îmi târăsc cu greu picioarele spre bucătăria unde geamul rămâne noapte de noapte întredeschis.

Mă izbeşte o senzaţie de rece, simt cum mă învăluie un miros cunoscut, dar pe care nu ştiu cu ce să îl asociez. Este mirosul străzii care doarme, al plantelor care îşi pierd vigoarea toamna, un miros de reavăn, îmbinat cu dorul neostoit faţă de o anumită perioadă a vieţii mele, faţă de o persoană care a fost parte importantă din viaţa mea.

Abia când aprind prima ţigare dau amintirile năvală. Read More

Pat cu sute de portocale

Şase copii crescuţi fără tatăl care murise în al doilea război mondial. Şase fraţi crescuţi cu greu într-un sat din judeţul Satu-Mare, la Terebeşti, un loc unde eu nu am călcat niciodată. Unul dintre aceşti şase fraţi a fost tatăl meu. Despre el am mai vorbit şi voi mai vorbi. Dar despre Traian nu am pomenit încă şi vreau să o fac, pentru că a fost unchiul pe care l-am iubit cel mai mult.

A murit acum vreo 15 ani, dar nu ştiu cu exactitate când, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Nici nu prea avea cine, pentru că era divorţat, una dintre fete, Olimpia, este plecată de 20 de ani în America, iar despre celelalte două verişoare nu ştiu nimic, după cum nici ele nu ştiu pe unde sunt eu.

Traian. Sărbătorile copilăriei mele începeau cu acest nume, cu acest OM, cu fratele mai mic al tatălui meu. Avea un ARO verde, cu care venea din Satu-Mare până în Ploieşti, doar ca să ne umple balconul de lădiţe cu căpşuni sau caise, doar pentru a ne aduce o valiză de Delikat, care pe atunci nu se găsea nicăieri în zona noastră. La sfârşit de an îl aducea pe măria-sa porcul, gata preparat după datina ardelenească, cu slană, cârnaţi şi tobă în sânge, cu multă carne afumată bine…

Dacă pe unchiul Loţi mi-l amintesc ca fiind unchiul cu făina, pe Traian îl revăd râzând la capul patului în care mă zvârcoleam în somn, încercând să scap de cocoloaşele pe care dormeam. Îmi umpluse patul cu portocale, dormeam pe sute de portocale, pe vremea lui Ceauşescu, Read More

Lila şi Bică

Cea mai simpatică bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată  se numea Lila. Tanti Lila. Era prietena lui maia. Îmi plăcea să fiu lângă uşă când venea în vizită.  Îmi plăcea mângâierea pe care mi-o oferea obrazul ei pufos, când mă pupa.

Era blândă, calmă şi avea o tolbă plină de poveşti despre “Tomeştile”, vecinele de palier şi despre neamurile ei din Baia Mare. O studiam mereu, încercând să-i copiez mersul , felul de a vorbi şi mişcările mâinilor. Avea unghiile pline de striaţii, purta părul scurt şi niciodată nu se îmbrăca decât cu haine gri, albastre sau negre.

Nenea Bică, soţul ei, îmi dădea 25 de lei dacă acceptam să îl scarpin cu un pieptene în cap, cu ochii pe ceas. Despre el nu îmi aduc aminte nimic altceva, decât că era bătrân, bătrân, bătrân. Aşa îl vedeam la 10 ani. Şi probabil aşa era. Read More