Am promis că voi răspunde întrebărilor pe care seasonstraveler le-a aruncat ca pe o provocare la articolul Nu sunt de măritat. “Am reținut că oamenii de la sunt simpli iar cei de la oraș probabil cumva mai complicați! De ce ar fi așa? Te-a cerut de nevastă (aștia simpli de la țară au neveste nu soții) când era beat. Puteai măcar să aștepți să se trezească, să adune tot fânul, să vină ploile (atunci să te văd eu ce-ți mai place acolo) și abia apoi să fugi speriată din calea dragostei! De unde știi că treaz nu avea o altă perspectivă asupra ta?” Primul meu răspuns a adunat cuvinte peste cuvinte, motiv pentru care am mutat comentariul într-un nou articol.
Așadar, dragă seasonstraveler, dacă ai citit cu atenție acea poveste, știi deja că sunt copil al betoanelor, că am crescut în oraș. Mi-a intrat în cap, în copilărie, că omul de oraș este un animal superior ce poate lua în derâdere noroiul de sub unghiile ce scormonesc pământul pentru a scoate cartofii, călcâiele crăpate sau fețele arse de soarele câmpului. Apoi am cunoscut oameni trăiți la țară (și tatăl meu venea tot dintr-un sat, însă prea târziu mi-am dat seama că tot ceea ce făcea se datora gândirii aduse din Terebești) și am fost de-a dreptul fermecată de felul lor de a fi și de a gândi. Apreciez modul în care ei înțeleg viața și o acceptă, cu bune și rele, felul în care trec prin viață neatinși de superficialitatea celor de la oraș. Ne mințim când spunem că suntem animale superioare, asta mi-a devenit clar încă din primul an de liceu.
Da, omul de la țară își ia nevastă, nu soție, însă asta nu le face pe neveste să fie mai puțin doamne decât soțiile. Viața mi-a arătat că femeia de la țară nu dă doi bani pe lucrurile care nouă ni se par atât de importante, deși nu sunt. Poate că uneori se visează și ele soții, având doar grija unghiilor lăcuite, a plimbărilor sub clar de lună cu geanta pe braț, a vacanțelor petrecute pe cine știe ce plaje însorite. Dar ele pot reveni rapid cu picioarele pe pământ, spre deosebire de noi. Nevestele știu să lupte pentru familiile lor într-un fel în care puține doamne de oraș știu. Cum, cum să nu le apreciezi, când vezi cu câtă forță prind viața de mijloc și dau cu ea de pământ atunci când li se împotrivește?
Timpul ce a trecut de atunci m-a învățat că bărbatul băut e diferit față de același bărbat în stare de trezie. Am învățat să nu mă încred în vorbele spuse prin aburi de alcool, căci ele pot fi uitate sau renegate a doua zi. Din păcate, băiatul din povestea mea nu a uitat și nu și-a retras vorbele după ce s-a trezit. Mă voi întreba mereu cum ar fi fost dacă l-aș fi ascultat, dacă i-aș fi acordat șansa pe care o cerea, și mereu voi regreta că am fugit…
În încheiere, vreau să spun că dau un regat pentru o căsuță la țară, în oricare sat al acestei țări. Nu mă tem de muncile grele ale pământului, nici de mirosul ce vine din cocină, nici de nămolul ce se lipește de tălpile pantofilor stâlciați. Mă tem doar de faptul că sunt încă mult prea superficială, prea de la oraș…
Asta e din seria ‘prea bun, prea ca la ţară’?
Cam da… Insa vreau sa precizez ca a venit involuntar… :D
Tot om al betoanelor sunt şi eu, dar am oarece rude la ţară. Mi se părea simplu să sparg lemne, dar când pui mâna pe topor devine tare greu. Că la oraş n-ai spart calorifere…
“Locuinţa mea de vară
E la ţară…
Acolo era să mor
De urât şi de-ntristare
Beat de soare
Şi pârlit îngrozitor!”
Dar asta mi se pare de-a dreptul îngrozitor:
“Nu exista berărie,
Nici regie…
Doar un hoţ de cârciumar
Care are marfa proastă
Şi-o nevastă
Ce se ţine c-un jândar’.”
;)
Uf! cum treci dintr-o extremă în alta! :)
La sat sau la oraș oamenii sunt în egală măsură simpli și complicați, superficiali și profunzi, neveste și soții! Diferențe sunt și de la Ploiești la Mizil. :)
Cam ce regat dai pentru căsuța de la țară? Eu sunt dispus să facem schimbul. :)
:-P
Dau regatul pe care il detin… :)))
Ha, ha, Radu, comentariul tau m-a binedispus pentru o lunga perioada. :)
Am povestit pe undeva ca imi vizitam prietenele care locuiau la tara doar de dragul de a face treburi grele, gen sapat, cules… :)))