Sătulă de prea multe zâmbete false, mi-am răsucit scaunul în așa fel încât să stau cu spatele la tot ceea ce îmi aducea gust de acru în cerul gurii. Privesc spre un perete. A fost verde crud cândva. Timpul și fumul de țigară i-au schimbat nuanța. Acum e doar crud. Crud cu mine. Total diferit de ferestrele deschise spre lume. Nu îmi dezvăluie nimic. Mă silește să îmi imaginez eu lumi. Mă blochez.
Nu îmi plac lumile ce îmi apar în fața ochilor. Sunt triste sau de-a dreptul macabre. Nu pot scrie despre ele. Seamănă prea mult cu lumea reală în care nevinovații mor de foame sau sunt puși la zid și striviți sub priviri disprețuitoare ori sub roți care nu vor să se învârtă în așa fel încât să îi ridice și pe ei pentru o clipă acolo, sus, unde elita se îmbuibă și nebunii aproape că împărățesc pământul.
Fumez. Cu sete. Cu dor de vremea când cea mai mare grijă a omului era sa afle dacă bagă sau nu carne la măcelărie a doua zi. În fumul de țigară văd copii fără copilărie. Văd bătrâni dezorientați de ritmul alert în care se schimbă lumea. Văd trupuri de adulți purtând în cranii, în loc de creier, lavă fierbinte mirosind a ură, a nepăsare, a dezbinare, a moarte. Murim fără să știm. Ne moare sufletul. Murim înainte de a afla de ce ne-am născut. Doar inerția ne împinge spre înainte. Nu ne pasă de ceea ce vom găsi acolo, la fel cum nu ne pasă de ceea ce vom lăsa în urmă.
Fiecare dintre noi are mica sa lume în care se simte stăpân și domn. Doar ea contează. Habar nu avem că deasupra noastră stă un păpușar dement care trage sforile și care decide pentru noi. Încă nu ne dăm seama că atunci când o sfoară se rupe brusc, puterea păpușarului scade. Nu înțelegem nici faptul că fără ghidajul lui suntem mai rău decât bătrânii de astăzi. Paralizați, incapabili să reacționăm, incapabili să pricepem ce e bine și ce e rău, incapabili să schimbăm ceva. Ni s-a furat tot ce aveam mai de preț: iubirea, empatia, curajul, mândria. Suntem doar niște marionete defecte care se îndreaptă către groapa de gunoi a universului, către dezastrul final.
Dureros dar al naibii de adevarat.
Din pacate. :(
Ştii, uneori, când te citesc, rămân cu gura căscată (de admiraţie, fără exagerare) şi mă întreb cum poate să-ţi placă ţie ce scriu eu, cât tu poţi să scrii aşa? :)
:O Sunt la un pas de a lesina de uimire si de placere! Nu ma pot aduna pentru a-ti spune destul de clar ca as citi si etichete daca ar fi scrise de tine. Si ca visul meu secret este sa ma mai nasc o data si sa pot scrie asa cum o faci tu. :)
Uimirea şi plăcerea au trecut la mine. :D (Ştiam că-ţi place, dar nu chiar atât!)
Acuma , încercând să judec la rece, poate că e un fenomen similar cu ăla din cazul cafelei – a ta nu miroase niciodată la fel de frumos ca a altuia. :D În privinţa scrisului, echivalentul ar fi că stilul altuia ţi se pare întotdeauna mai reuşit. :)
Lăsând deoparte presupunerile, ar fi frumos dacă ţi-ai aduna şi tu scrierile de pe bloguri într-o carte. :)
In privinta cafelei stiu sigur ca a altora miroase mai bine, insa gustul cu care m-am obisnuit nu poate fi comparat cu nimic. La scris cred ca e altceva, cel putin in ceea ce-l priveste pe al tau…
Da, poate ar fi frumos… Dar cine le-ar publica? Si cine le-ar citi? Am texte care mie imi plac mult si care nu au avut nici un impact asupra cititorilor. Si am texte pe care aproape ca mi-e jena sa le recitesc. Unele au adunat gramezi de like-uri si de comentarii. :)))
În privinţa impactului cu cititorii ai dreptate, am constatat şi eu că preferinţele majorităţii sunt bizare – cel puţin din punctul meu de vedere; dar nu mă pot convinge că dreptatea e de partea celor mulţi. :D
Cât despre cafea, dacă ajung vreodată la Ploieşti, să ştii că dau buzna s-o gust pe-a ta! :D
Nici nu trebuie sa crezi asta. Istoria ne spune ca multi au fost, la vremea lor, neintelesi. :)
:D Daca iti place un strop de dulce langa mult amar, te astept cu mare drag. :)
Frumos scris, nimic de zis însă refuz să cred că ai dreptate!
Există pe lumea asta şi frumuseţe şi bucurie şi fericire!
Sigur ca exista, altfel ne-am pune streangul de gat. Nu ne-ar mai motiva nimic sa mergem mai departe. Dar papusarul exista si lasa uneori sforile putin mai libere, cat sa ne mintim singuri ca sutem condusi de propria vointa. :p
Şi pe păpuşari cine-i manevrează?
Alti papusari, desigur. :p
Ai spus multe adevaruri,dar tot decopertand unul dupa altul,ai ajuns sa te afunzi prea mult,
in mocirla inconjuratoare.Eu cred ca mai exista si bunatate si credinta si multumire sufleteasca si nu suntem total goi pe dinauntru si usor de manevrat de Papusarul Sef !
Iti urez mult bine si cate un strop de fericire !
Exista, stiu ca exista toate astea si inca multe altele, la fel de frumoase. Problema este ca sunt numai la nivel micro. Luptam si iubim numai ceea ce se afla in cortul nostru si rar ne mai pasa de intregul trib. Chiar si atunci cand suntem atacati, noi continuam sa ramanem dezbinati.
Am putea încerca, măcar, să rupem una din sfori, să ne mișcăm și după bunu nostru plac, să reușim a ne duce planurile la bun sfârșit. Puțină libertate nu strică nimănui, măcar în gând… :)
In gand este posibil orice. Dar avem destula vointa pentru a rupe o sfoara si in realitate?
Foarte adevarat! Cu zi ce trece mai adevarat …si nu se intrevede nimic sa o schimbe. Si eu simt asa …uneori mai evadez in calatorii e ca si cum intalnesti o baie fierbinte in mijlocul desertului de zapada. Visez sa plec de aici si sa nu ma uit in spate…atata prostie rautate si deznadejde nu am vazut niciodata , fiecare zi iti mai aduce o grija in plus …inca o taxa , inca o lege aberanta , inca o prostie de suportat.In ultimul timp ( ca vrem sau nu sa recunoastem) la noi viata a devenit o imensa groapa cu cacat si ce e mai rau e ca ne complacem si chiar alimentam aceasta situatie.
Problema este ca nici prin alte parti ale lumii lucrurile nu stau mai bine, chiar daca, privite de departe, toate par poleite cu aur. ;)
:-(
Marionete…încurcate în propriile îțe …
Din pacate, cam asa stau treburile…
Marionete, pierduti in timp si spatiu, nu trebuie sa ne predam. Exista ceva dincolo de papusi si papusari.
Ramanem pe baricade. ;)