Sunt un om foarte bogat. Am un borcănel de miere din care, când și când, culeg câte o boabă pe linguriță, să-mi îndulcesc amarul. Câteva cărți despre un băiat care are Harul de a comunica telepatic cu animalele. Multe hârtiuțe galbene și roz pe care să îmi scriu ideile și-apoi să le lipesc pe marginea ecranului. O bucățică de lemn putred ce mi-a căzut la picioare astă-toamnă, aruncată probabil din bătrânul copac de la colț de vreo veveriță poznașă.

Un lacăt fără chei. O inimă cenușie, cu multe fațete. Multe diapozitive ce așteaptă să fie montate la veioza veche, uitată într-un colț, pe bibliotecă. O ceașcă de cafea mai mereu murdară, mai mereu plină, o ceașcă a cărei toartă de mult s-a dus. Printre comorile mele se mai ascunde tărtăcuța pentru care am renunțat în supermarket la un borcan de ciocolată, pixul ce îmi poartă numele și cutiuța care a venit tocmai din Londra plină de ceai negru.

Mai am câteva teci uscate și prăfuite de roșcov, două zaruri ascunse-n brichetă și-un semn al mirării că pe pământ trăiesc ființe care ne iubesc necondiționat, oricât de mult rău le-am face noi, oamenii, stăpânii acestui mic univers ce alunecă încet spre final. Îmi imaginez că undeva, departe, există o lumeîn care câinilor li se arată respect pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce oamenii vor să fie.

O lume în care animalelor nu li se prind clame în blană, în care nu-s puse să se bată împotriva voinței lor, în care pedeapsa pentru orice derapaj e iadul pe care tocmai îl făuresc pentru oamenii răi. Deocamdată numai în gând. Poate, de-oi fi sănătoasă, cândva îl voi arunca pe hârtie, la vedere, ca pe un soi de sperietoare ce nu poate umple de spaimă pe nimeni dacă nu bate vânt aprig.

Dar vântul umblă necontenit prin lume și, uneori, când te aștepti mai puțin, poposește tocmai acolo unde omul, în naivitatea lui, se simte în siguranță. Așa cum mă simt eu acum scriind. Și tu… citind. Ți-am spus că sunt un om foarte bogat?

Sunt un om foarte bogat – După o idee găsită la Simona Poclid