Mi-ai spus că nu mă recunoști, că de la o vreme nu mai sunt eu, cea pe care o știai din poveștile de pe blog. Am zâmbit spre ecranul monitorului, cu o ușoară amărăciune în colțul gurii. Altădată ți-aș fi spus să citești printre rânduri, dacă vrei să mă regăsești, numai că astăzi am prea puține rânduri pe aici și ele nu-s dintre cele care să te ajute să înțelegi. Unii mi-au spus că nu-s datoare nimănui cu explicații. Greșit! În online există oameni față de care m-am atașat și care s-au atașat de mine. Cu mulți am stat de vorbă pe blog sau în privat cândva, mulți m-au ajutat de-a lungul vremii, mulți încă mai așteaptă să revin.

Lucrez într-o brutărie. Munca de jos, cum ar spune românul. 12 ore pe zi. Muncă abrutizantă, care mă transformă încet-încet într-un robot epuizat fizic și psihic, secătuit de puteri și de idei. Salariul nu este rău. Mi-am permis, fără să fac eforturi, vacanță în Sardinia, vacanță în Spania. Visez să îmi cumpăr o casă, căci tare îmi doresc să îmi pot aduce în Scoția pisicuțele rămase acasă. Visez să scriu mult (și tot mai bine). Visez că într-o zi voi aduna destule vizualizări pe youtube pentru a putea monetiza canalul. Visez.

Când mă întorc de la serviciu, cu mâinile umflate de la miile de pâini împachetate, cu picioarele amorțite din cauza bocancilor, cu spatele încordat de durere, mă apuc să pregătesc ceva de mâncare, în vreme ce Mihai îl scoate pe Bruno la plimbare. Uneori inversăm rolurile. Bag rufe la spălat, pun apă proaspătă în castronul câinelui, scot gunoiul etc. Adorm în clipa când pun capul pe pernă. Mă trezesc noaptea. Am o tuse tembelă care nu vrea să treacă. Doctorii spun că sunt sănătoasă tun. Analizele ies mereu perfecte. Cu toate astea, eu tușesc în fiecare noapte și nu mă pot odihni.

La 5 dimineața sună ceasul. Eu sunt trează de mult timp, cu cafeaua deja băută. Scot câinele afară, pregătesc pachetul pentru la muncă, fac un duș, las mâncare și apă proaspătă pentru Bruno, îl trezesc pe Mihai să își ia pastila. Din păcate, acum o săptămână mi-a murit hamsterul. Unii ar spune că am scăpat de efortul de a merge zilnic la magazin pentru legume și fructe proaspete, de a-i curăța cușca și a-i oferi apă rece. Eu spun că Păpușica mi-a lăsat în suflet o durere sfâșietoare.

Astea sunt zilele bune. Apoi urmează turele de noapte. Nu-s ușor de trecut, mai ales de la o anumită vârstă. Mă îndop de cafea. Îmi dau programul peste cap, așa că în libere stau nopțile trează și dorm ziua, pe reprize. Visez că scriu. Mă trezesc și nu mă simt în stare să aștern două rânduri pe blog. Visez că am bani să îmi cumpăr casă. Mă trezesc și mă regăsesc tot în casa pentru care plătesc chirie.

Trimit bani în țară pentru pisicuțe. Trimit bani pentru soacra care îmi este ca o mamă. Trimit bani pentru câinele care va deveni însoțitor al unei persoane nevăzătoare. Trimit bani unei copile bolnave de cancer. Trimit bani pentru reconstrucția catedralei Notre-Dame de Paris. Trimit bani pentru a susține eforturile altora de salvare a pădurii amazoniene. Trimit bani. Mă înscriu la școală. Fac ore suplimentare la muncă pentru a fi sigură că am destui bani. Rămân cu prea puține zile libere pentru a mă odihni. Epuizată fiind, când și cum să mai scriu?

Sunt tot eu, cea pe care o știai cândva, numai că îmi tremură mâinile pe tastatură și creierul îmi flutură stânga-dreapta, tot mai ușor, mai fără de puteri… Te pup!