Abia ieșită din adolescență, am simțit nevoia să iau o pauză lungă, pentru că relația abia încheiată, în care eu investisem tot ce aveam mai bun, mă lăsase dezgolită de sentimente, mă epuizase fizic și psihic. Sufeream îngrozitor după băiatul care îmi fusese partener, prieten, iubit, timp de cinci ani, fără să înțeleg că ar fi trebuit să mă bucur, să dau chefuri și să îmi urlu pe străzi fericirea de a fi scăpat din colivia aurită.

Retrăiam fiecare moment zâmbind nostalgic, fără să observ că mă ținuse captivă, că profitase de tinerețea și naivitatea mea pentru a se impune, pentru a lua decizii în numele meu, pentru a-mi dicta conduita și pentru a-mi alege prietenii. Acum, după atâția ani, sunt convinsă că devenisem dependentă de el, că mă învățasem să decidă altul pentru mine, să îmi spună ce să fac și ce nu, ce e bine și ce nu.

”Și fiindcă m-ai legat la ochi

Nu vrei

Măcar o clipă ochii să-mi dezlegi-

Să fiu și eu odată stăpân pe ochii mei

Ca să te pot privi cu ochii-ntregi…”

Târziu am înțeles că toate certurile noastre violente de la început, când încă mă mai opuneam regulilor pe care încerca să le impună, nu au făcut decât să mă îngenunchieze mai repede, să îi arate firea mea vulcanică, nevoia mea de libertate, dar și ușurința cu care iertam orice, naivitatea cu care acceptam tot ceea ce mi se părea a fi făcut din dragoste și grijă pentru mine.

Când am deschis ochii spre lume și am priceput că nu este normal ca femeia să nu aibă un cuvânt de spus într-o relație, când am cuprins cu mintea întregul rău pe care mi-l făcuse încercând să îmi calce în picioare personalitatea, un val de căldură m-a învăluit, făcându-mă să visez la răzbunare, dezvăluindu-mi o față pe care nu mi-o cunoșteam. Mă înrăise contra bărbaților, mă făcuse să îmi doresc singurătatea, îmi răpise încrederea în oameni.

Respingeam orice avans venit din partea bărbaților, tăiam scurt orice încercare de apropiere, evitam orice loc în care aș fi putut întâlni oameni singuri, dornici de prietenie. Mă sălbăticeam. În sinea mea, în adâncul sufletului meu, știam că era doar o armură, menită să mă protejeze de viitoare dezamăgiri. În serile ce îmi deveniseră pustii, mă zbăteam între dorința de a avea un prieten și teama că povestea s-ar putea repeta.

Se întâmpla să fiu întrebată de ce sunt singură la acea vârstă. Sfidătoare, răspundeam întotdeauna zâmbind: sunt singură pentru că asta îmi doresc! Oare mă credea cineva?

singuratate