Sunt rece și arogantă. Spune-mi despre tine…
Sunt rece și arogantă. Întâi m-am înfuriat. Rău. Atât de rău încât vorba mi-a devenit agresivă, nepoliticoasă. Apoi am simțit cum mă lasă puterile. Ochii mi s-au umezit. M-aș fi trântit în iarbă, undeva cât mai departe de oameni, și-aș fi plâns toată amărăciunea adunată. Nu am avut niciodată ocazia. Am fost nevoită să rămân pe loc, să ridic capul sus, să zâmbesc mai mult sau mai puțin tăios și să las impresia că nimic nu mă poate doborî. Probabil sunt o bună actriță. Sau poate că știu bine doar acest rol, căci l-am jucat de multe ori în viață.
Cert este că puțini, mult prea puțini au reușit să vadă dincolo de barierele pe care le-am ridicat. La fiecare lovitură primită de la oameni încă o barieră, și încă una, și încă una, până când în jurul meu s-au format pereți groși, imposibil de străpuns. Acolo unde mai toți vedeau o femeie rece, arogantă sau cum dracu mi-au mai spus, eu știam că nu e decât o biată ființă slabă, cu o sensibilitate ieșită din comun.
Sunt rece și arogantă. Dacă gestul tău, dacă vorba ta m-a lovit, dacă mi-ai lăsat răni în suflet, de ce ți-aș permite și a doua oară să faci asta? Spune-mi despre tine…
Rareori am fost eu cea care a tăiat legături. Probabil din lașitate. Sau din iubire pentru rasa umană. Sau pentru că încă mă hrăneam cu amintiri. Nu contează. Eu am continuat să vorbesc, să râd, să ajut, însă niciodată nu am mai făcut-o ca înainte, din toată inima, cu bucurie. Și dacă, din întâmplare, vreun zâmbet cald sau un hohot de râs a pornit spre cel/cea care m-a rănit, undeva pe drum s-a dezintegrat, lovit puternic de zidurile pe care le-am ridicat pentru a mă proteja de dureri și dezamăgiri.
Sunt rece și arogantă. Spune-mi despre tine…
Brândușe. Le-am văzut zilele trecute și mi-am dat seama că, deși nu sunt nici pe departe la fel de frumoasă ca ele, ne leagă aceeași sensibilitate. Nu suportăm nimic din ceea ce este prea rece sau prea dur și ne deschidem fără rezerve în fața căldurii naturale. Eu sunt rece și arogantă, șoptesc unii pe la colțuri. Spune-mi despre tine…
https://zurliublog.wordpress.com/2020/02/23/branduse-intr-o-ceasca-de-tuica/
Multumesc mult! M-a atins. M-a ranit, dar in acelasi timp m-a bandajat.
Ţi-aş spune despre mine, dar nu pot… Probabil că pereţii mei sunt mai groşi, mai înalţi, mai vechi… Eu, cea adevărată, nu mai pot de multă vreme ieşi dintre ei. Am proiecţii care râd, care plâng, care înjură… E cam tot ce pot să spun. :D
Ramai acolo, Vero! Afara e o lume tot mai rea si mai ciudata. ;)
“Afara e o lume tot mai rea si mai ciudata” Probabil ai dreptate, dar a te ascunde dupa ziduri mai mult sau mai putin groase nu cred ca e o solutie. E drept si eu o fac, dar hai sa neridicam fruntea asa cum o fac mereu brandusele, Creze ca e atat de important ce spun cei din jur? Mie mi-au trebuit multi ani pana sa invat ca bunica mea avea dreptate. Nu plange, maica, imi spunea ea, oamenii te vorbesc pe la spate si daca au si daca nu au de ce. Da e mai bine sa te vorbeasca, asta inseamna ca te baga in seama. Si sa stii de la mine, maica, de cele mai multe ori o fac pentru ca le e ciuda ca nu sunt ca tine.
Asa ca hai sa daramam zidurile. Dezamagiri or sa mai tot fie, doar ca depinde de noi pana la urma daca le lasam sa ne invadeze lumea. Eu am invatat asta cu pretul multor cicatrici. Am plans si le-am urat si m-am ascuns in spatele mastilor si a zambetelor croite cu migala. Acum nu mai pot fi ranita asa de usor si incet ies tot mai mult la lumina. Eu cea adevarata. Si o astept pe Vienela, cea pe care o citesc de ceva vreme cu mare placere.
Iti multumesc! Aveam nevoie de asemenea cuvinte. In teorie stiu toate astea, numai ca uneori, dupa cate o noua rana, simt nevoia sa ma ascund in carapace si sa ma feresc de toti si de toate. Nu cred ca voi putea invata vreodata sa fiu cu adevarat nepasatoare la rautatea lumii.