Îmi calculez mișcările, și postările, încerc să răspund provocărilor în timpul cuvenit și am convingerea că reușesc. Până în clipa în care ajung la ușa Gândului din cuvânt și o găsesc încuiată. Ce zi este astăzi? Ce fel de calcule fac? De ce am crezut că am întreaga zi la dispoziție pentru a scrie despre glezne? Răspunsul la aceste întrebări nici nu mai contează. Cert este că am scris articolul în grabă, că am povestit, așa cum m-am priceput, despre niște semne rămase pe piciorul stâng încă de când pielea-mi era crudă, așa cum crud e un boboc de trandafir.

Primul comentariu m-a încântat și m-a făcut să îl citesc cu glas tare, să îl audă și băiatul meu. ”wow… tocmai i-am citit iubitului meu la telefon și a spus că i se pare tare sexi…”. Mirat, copilul m-a pus să îi citesc articolul, să vadă ce anume am scris eu așa sexi pe blog. Împodobește-mi glezna… Citeam, citeam cu intonație, așa cum simțisem în timp ce cuvintele se așternuseră ascultătoare. Ajunsă la final, îl văd pe Ionuț cum îmi face semn să tac. Și îl aud spunând:

-Bine că scrii acum astfel de articole! La SuperBlog de ce nu ai scris în acest stil? Ce mai cauți pe blog, dacă poți scrie așa? Au dreptate cei care spun că ar trebui să scrii cărți, nu articole pe blog…

Sub impulsul momentului, m-am văzut pentru o clipă retrasă în dormitor, așezată la un birou de lemn vechi, cu jaluzelele trase, într-un cadru clar-obscur și o liniște mormântală, scriind de zor fără să îmi aleg cuvintele, fără artificii, fără pretenții, lăsându-mă în voia simțurilor, așa cum am făcut scriind despre un subiect ciudat, gleznele. Nu, nu-i de mine așa ceva! Nu am mereu inspirație, nu mereu pot scrie așa.

Rămân pe blog, scriind din când în când cu sensibilitatea dezgolită, savurând micile victorii aduse de comentariile voastre, bucurându-mă de like-urile pe care nou creata pagină de facebook a blogului mi le aduce.