Dragii mei,

Trebuie să vă spun că mă amuză controversele care se iscă atunci când vine vorba despre mine. Pentru o anumită categorie de oameni sunt frumoasă şi rece. Unii spun despre mine că sunt atât de interesantă, încât le-ar plăcea să mă studieze o viaţă. Apropo, cât credeţi că durează o viaţă? Sunt şi persoane care susţin că le luminez viaţa atunci când bezna îi împresoară. Dar pentru cei mai mulţi SUNT şi atât. Mă ştiu, mă văd, dar le sunt indiferentă. Oare cum se vor comporta la moartea mea?

Câteodată am senzaţia că am trăit prea mult, că sunt prea bătrână. Dar datoria nu mă lasă să îmi închei socotelile cu viaţa. Trebuie să îmi urmez drumul ce mi-a fost trasat, să îmi înnăbuş sentimentele, să calc pe unde am mai călcat, într-o ciclicitate plictisitoare.

Cine ar putea ghici că, sub armura argintie şi netedă pe care o port, în adâncul meu clocoteşte lava, că sunt fierbinte, că am convingeri şi simţăminte, că memoria mea păstrează intacte multe, parcă prea multe amintiri? Cele mai multe dintre ele sunt înfiorătoare, oribile, de nedescris. M-au făcut să mă cutremur de frică şi mânie, de milă şi oroare. Totuşi, printre aceste amintiri răsare una strălucitoare, a unei seri de neuitat.

Am văzut bătrâni omorâţi cu o cruzime fără margini, femei plângându-şi pruncii neînsufleţiţi, bărbaţi torturaţi care îşi urlau animalic neputinţa… Am văzut toate atrocităţile săvârşite în numele unei concepţii greşite. Fapte abominabile mi-au încrâncenat învelişul, mi-au rupt armura şi mi-au smuls lacrimi nenumărate. Am văzut corpuri descărnate, aproape că am atins munţii de lucruri aruncate în dezordine, am auzit plânsetele reprimate violent, am simţit mirosul oribil al fumului gros ce urca spre cer. Au fost zile în care mi-am dorit să mor, zile în care mi-am dorit să văd Pământul dezintegrându-se…

Într-o seară m-a trezit un parfum pe care nu îl mai simţisem de câţiva ani. Dacă nu mă înşel, se întâmpla pe data de 27. 01. 1945, zi în care an de an de atunci, omenirea îngenunchiază (sau aşa ar trebui să facă) de Ziua internatională de comemorare a victimelor holocaustului, a celor care în acea zi au scăpat din iadul numit lagărul Auschwitz-Birkenau.

Mi-a mirosit a vârf de munte necălcat de bocanci nepăsători, a pământ scăpat de bombardamente devastatoare, mi-a mirosit a floare de colţ înălţând falnică ochii spre zările albastre, mi-a mirosit a exuberanţă, a victorie, a libertate.

 

 

Pământul reuşise să îi oprească pe monştrii născuţi cu chip de om, iar eu le luminam calea spre casă celor eliberaţi din lagărele de concentrare naziste. Ştiu că sunt persoane care nu mă cred când povestesc, dar mă bazez pe voi. Sunt sigură că le veţi relata absolut tot, că nu le veţi ascunde nimic. Nu trebuie să permiteţi ca istoria să se repete.

Deşi pentru mine acea seară rămâne de neuitat, indiferent câte milenii aş mai trăi, prefer să nu mai am nevoie de asemenea bucurii.

 

LUNA,

Satelitul natural al Pământului.

 PS: Vă las câteva versuri pe care mi le-a închinat Poetul.

“Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”