Înainte de a face acel AVC, care l-a lăsat cu o mână ţeapănă şi un picior enervant de neascultător, socrul meu era un bărbat foarte activ, căruia îi plăcea să aibă tot timpul ceva de făcut. Foarte chibzuit cu banii, adică exact opusul fiului său, a preferat întotdeauna să îşi repare lucrurile care se stricau, decât să cumpere altele.

Ne distram ascultând întâmplarea cu stropitoarea, de pe vremea când grădina lor era de invidiat, când roşiile creşteau cât gutuile, ardeii graşi erau obezi, fasolea verde urca spre cer de parcă ar fi fost vrejul lui Jack, iar vinetele luceau mândre, înnegrite de soare.

Stropitoarea, obiect de tablă rămas de pe vremea bunicilor, ruginise peste iarnă într-o magazie. Când a umplut-o cu apă, socrul meu a descoperit enervat că de la pompă şi până în grădină, jumătate din cantitatea de apă curgea pe alee, din cauza unei găuri.

 

 

A scos aparatul de sudură, hotărât să astupe gaura buclucaşă. Deşi soacra mea şi copiii i-au spus că nu poate fi reparată şi că ar fi bine să cumpere o nouă stropitoare, el a continuat să sudeze. A umplut iar vasul de tablă cu apă. Gaura se astupase, dar lângă ea apăruse altă gaură, puţin mai mare. Povestea s-a repetat de câteva ori, cu soacra mea sfătuindu-l să cumpere altă stropitoare, cu socrul meu sudând gaură după gaură, cu apa şiroind prin câte o nouă gaură, cu copiii leşinaţi de râs în grădină.

După ce a muncit mai mult de o oră tot astupând spărturile, s-a gândit să pună un alt fund stropitorii. Iar sudură, iar apă… şi pleoşc… pică întregul fund de tablă… , apa sare pe picioarele lui… , copiii se ţin de burtă… , râzând în hohote.  Transpirat si plin de nervi, socrul meu a aruncat stropitoarea, spunand:

-Du-te, Mihaie, şi cumpără o stropitoare, că asta nu mai poate fi reparată, ‘mnezeii mamii ei!

Uneori, sunt la fel de încăpăţanată şi, în ciuda evidenţei, insist să fac un anumit lucru, deşi mi se atrage atenţia că nu mai poate fi reparat. În multe situaţii, m-am văzut nevoită să recunosc că am pierdut timp preţios. Însă acele câteva momente în care am putut repara un obiect stricat, mândria pe care am simţit-o atunci, mă ambiţionează. Le cer băieţilor mei să repare ceea ce se strică, dar de cele mai multe ori refuză, preferând să înlocuiască obiectul stricat cu unul nou.

Voi cum procedaţi? Vă reparaţi lucrurile care se strică sau cumpăraţi altele?