Hodoronc, tronc, buf, pleoşc! răsună cu ecou pe strada mea, în fiecare săptămână, tabla turtită, plasticul spart şi vocea răguşită de emoţie a şoferilor ce îşi văd maşinile strivite între ciocan şi nicovală (în traducere, între cele parcate şi cele care circulă din sens invers). Se deschid geamuri la apartamentele din zonă, capete de curioşi răsar precum ghioceii, se pun întrebări şi se caută vinovaţii fără vină. Pe strada mea e greu să te plictiseşti, vă garantez!
Poarta nume de râu cu sonorităţi latine. Ne face să trăim ca ea, uneori blajin, alteori vijelios, întocmai cum povestea Octavian Goga. Se varsă chiar acolo unde ne învaţă proful de geogra, inundând delta, contopindu-se cu ea până la pierderea identităţii, devenind hibridul ce nu poate fi descurcat nici de taximetrişti, nici de oamenii legii. S-ar putea crede că aici, pe o banală stradă din Ploieşti, suntem toţi o apă şi-un pământ. Greşit!
“Biruitor frângeai zăgazul
Şi,-mbujorându-te la faţă,
Treceai prin văile afunde,
Încovoindu-ţi îndărătnic
Măreţul tău grumaz de unde.”
Pe strada mea poate fi văzut întreg curcubeul: pe pielea oamenilor, în hainele lor, peste pereţii fiecărei scări de bloc, pe la maşinile din parcare… Maşinile din parcare? Aha, acele mormane de fiare mereu prăfuite, mereu aşezate parcă la nimereală, mereu zgâriate, lovite, strivite, cu o singură excepţie: dacia ruginită ce stă să se fărâme de bătrâneţe, singura peste care parcă s-a aruncat o vrajă bună, singura mereu ocolită în accidentele de pe strada mea. O altă vrajă a fost aruncată peste scările de bloc, amestecând A cu E, B cu D, C cu I, în aşa fel încât bătrânii să creadă că s-a schimbat ordinea literelor în alfabet, iar copiii să aibă impresia că au intrat în labirint.
Spre uşurarea noastră, toate astea pot fi ascunse cu uşurinţă datorită brutăriei ce consumă uneori prea mult curent electric, făcând ca noaptea să se pogoare chiar şi ziua asupra străzii. Se sting lumini, se închid calculatoare, se dezgheaţă frigidere, se răcesc calorifere, se micşorează costurile facturilor de electricitate. Celor care îşi doresc să afle cum trăiau strămoşii noştri pe vremea când nu se inventaseră toate facilităţile secolelor 18, 19, 20 şi 21 le recomand să vină, măcar în vizită, pe strada mea.
Nu vreau să vă imaginaţi că este mereu aşa sau că mă plâng. Nicidecum! Strada mea este frumoasă tocmai pentru că este imperfectă, pentru că lasă întotdeauna loc de mai bine, pentru că nu îmi poate fura inima, nu mă poate subjuga, nu mă poate face să o visez. Iarna îmi pare de-a dreptul dezolantă, însă în restul timpului simt că aş putea iubi această stradă, cu florile ei multicolore, cu puful de plop ce pluteşte în aer, cu catalpa ce îmi umbreşte verile.
De fapt, pentru a răspunde cu maximă sinceritate la o leapşă din 2012, trebuie să spun că îmi iubesc strada, căci ea îmi dezvăluie cel mai frumos răsărit de soare şi tot ea mi-a adus sub geam, pe rând, cele două minuni miorlăitoare ce îmi fac viaţa mai frumoasă.
Strada ta cum este, cititorule?
eu inca nu pot spune ca am o strada “a mea”. dar am invatat sa indragesc strazile pe care am locuit vremelnic. poate de aceea am si avut parte de strazi cu copaci, cu verdeata, cu alei, cu umbra si soare atat cat trebuie.
paradoxal ca strada ce trece prin fata casei parintilor mei nu imi place deloc. desi am locuit o vreme acolo. sa insemne asta ca aceea chiar nu e strada mea?
Strada mea pierdută în amintiri de demult, din rău famatul Crângaşi. N-o mai ţin prea bine minte, dar o vizitez uneori în vis. Am stat acolo vreo trei ani. E locul unde-am descoperit jocul cu alţi copii, cu care mi s-a dat voie s-o împart.
Mi-e dor de ea, de leagănul din curte, de sub corcoduşul căruia n-apucau niciodată să i se coacă fructele, de lemnele pe care le tăia tata pentru iarnă, de şcoala de vizavi, de broşul pe care mă trimiteau să-l cumpăr tot cam de vizavi (de la mama unei prietene) şi din care sorbeam întotdeauna cu plăcere înainte de a i-l încredinţa bunicii…
Apropo, dacia ruginita a are un loc de parcare bine ferit si nu a mai fost mutata de acolo? :) Poate asa se explica ca a scapat… :))
Strada “mea” e acolo unde ma simt ca acasa, unde pasii rasuna vioi, unde gandurile se intorc de pe coclauri si ma insotesc in ritmul secundelor, unde cu bune si cu rele sunt mai multe bune, pentru ca ma leaga ceva ce nu am de gand sa explic, ci doar sa traiesc.
Am facut o scurta trecere in revista a strazilor pe care am locuit si mi-am dat seama ca in Ploiesti sunt prea putine care sa aiba flori, copaci, umbra si soare asa cum trebuie… :) Dar eu inca ma simt legata de strada unde am copilarit, desi nu i-am mai calcat asfaltul de foarte mult timp… :)
Probabil strada ta inca nu a aparut in fata ochilor tai, Vavaly! ;)
Vero, parca ai fi descris strada pe care am copilarit eu, de la momentele in care o visez si pana la borsul pe care il beam jumatate pana acasa. Mai putin leaganul, ca noi il aveam la un bloc vecin, pe o alta strada… Ce amintiri!
Nu, e inca functionala. Este mutata chiar si de cateva ori pe zi, pentru ca proprietarul nu locuieste pe strada mea, ci doar lucreaza aici, asa ca nu are un loc de parcare al lui… :)
Cat de frumos ai descris-o, Andra! Daca ar trebui sa imi caut strada folosind descrierea ta, as descoperi ca exista multe “strada mea”, caci in fiecare oras vizitat m-am legat emotional de cate una… :)