Alergam înfierbântată prin viaţă, beată de atâta frumuseţe, beată de cuvinte şi trăiri intense, uitând că după câte un colţ umbrit pândeau tristeţea, şi frigul, şi durerea. Eram invincibilă, neînfricată şi plină de energie. Vedeam deasupra capului astrul solar ce-mi încălzea poteca pe care umblam, dar nu-mi dădeam seama că apropierea de el îmi putea provoca arsuri grave, poate de nevindecat.

Umblam prin viaţă însoţindu-mă cu oameni nu mereu potriviţi, nu mereu bine intenţionaţi, nu mereu prieteni. Umblam prin viaţă când desculţă, când cu picioarele băgate în pantofi cu toc înalt, pentru a vedea lumea de sus şi a le arăta tuturor cât de bine mă pot echilibra. Dar nu puteam. Fiecare val mă răsturna, fiecare furtună mă trântea la pământ. Atunci aruncam pantofii din picioare şi umblam iar desculţă, nepăsătoare la cioburile care mă tăiau, la pietricelele care se înfigeau adânc în perniţa moale a tălpii.

Nu aveam o ţintă, nu aveam un traseu prestabilit, nu alergam după nici un tren. Eram un fluture ce zbura spre lumină, chiar şi cu riscul de a-şi arde aripile la vreo lampă. Eram o pasăre ce zbura spre înalt, chiar şi cu riscul de a întâlni uliul. Eram puiul ce iese singur din vizuină, fără să ştie ce îl aşteaptă în spatele dâmbului de pământ, fără să asculte sfaturile celor din jur. Eram focul spre care veneau toate vietăţile să se încălzească, eram mierea ce atrăgea muştele, eram curajul ce le dădea şi altora curaj.

Nu ştiam că în tot acest timp mă căuta EL, gândul cel de pe urmă, gândul înţelept, deghizat sub forma unei picături de ploaie. Venea în acelaşi timp cu fraţii lui vitregi, picăturile calde ale ploii de vară, dar nu reuşea să mă atingă. Era mereu împiedicat de ceilalţi. Cădea lângă mine, îmi atingea picioarele goale, dar nu putea urca până acolo unde i-ar fi fost locul. La fiecare nouă ploaie a vieţii, EL cobora din cer grăbit, încercând să nu se amestece cu gândurile linguşitoare.

M-a prins într-o zi descoperită şi m-a lovit cu putere peste umăr, făcându-mă să îmi intorc privirea spre trecut. Era cea mai rece picătură de ploaie care îmi atinsese vreodată trupul şi mintea… Nu mai simţisem atâta răceală, deşi multe ploi mă plouaseră până atunci. M-a silit să ascult, să retrăiesc momentele irosite, să revăd anii pierduţi cu alergarea bezmetică spre falsa lumină a vieţii. M-a obligat să promit că voi căuta adevăratele valori ale vieţii, că nu voi mai irosi nimic din ceea ce am primit.

Am promis, aşa cum sperase EL, gândul cel de pe urmă. Am crezut atunci în promisiune, dar nu mi-am putut ţine cuvântul. În mine, aşa cum spune Nichita, sunt

“Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”

Ştiu… şi totuşi irosesc. Irosesc gânduri, irosesc clipe, irosesc viaţa!