Cu mult timp în urmă i-am spus că aş vrea să îl vizitez. Aşteptam cu nerăbdare să văd cum şi-a mobilat partea de casă închisă oaspeţilor. Îmi imaginam că voi găsi acolo comori cu valoare inestimabilă, că le voi putea admira şi chiar atinge. Ştiam bine cât este de pretenţios când vine vorba despre lucrurile sale. Ştiam că tot ceea ce iese din mânuţele sale poartă o amprentă unică, semnătura unui om inteligent, cu umor şi cu mult bun simţ. Când mi-a înmânat cheile casei şi mi-a spus că pot vizita orice încăpere doresc, oricând doresc, am simţit cum emoţiile mă cuprind într-o plasă fină, invizibilă.
Cuprinsă de îndoieli, am ezitat să descui uşa. Dacă a vrut doar să mă încerce? Dacă mi-a dat cheile de jenă? Dacă voi găsi în interior lucruri ce ţin de intimitatea lui cea mai intimă (nu, nu mi-a fost teamă că dau peste poze cu el nud)? Până la urmă, dacă ar fi vrut să îi fie văzută casa, ar fi lăsat uşile larg deschise, nu? Şi totuşi e un bărbat matur, care ştie ce aşteptări are de la viaţă. Nu s-ar fi jenat să îmi dea un răspuns tranşant când am cerut cheile (a se citi parola), dacă ar fi ţinut atât de mult la intimitate. Nu cumva se va simţi jignit de tăcerea mea? Nu cumva îşi va imagina că nu mă interesează casa lui şi toate comorile pe care le ascunde acolo (a se citi pe blog)?
Dacă ar fi cârcotaş, mi-ar putea spune că deja am dovedit acest lucru. Dar eu îl cred băiat înţelegător, aşa că îndrăznesc să îi intru în partea de casă descuiată chiar şi neinvitată, atunci când timpul îmi permite. Când îmi voi face timp şi pentru cealaltă parte, habar nu am acum, că e trecut de miezul nopţii şi eu tot scriu (aşa-mi trec nopţile, aşa îmi trece viaţa). Nu ştiu cum reuşeşte, însă toate lucrurile ce îi apartin mie îmi par a fi comori.
Orice idee, orice formulare, orice cuvânt aşternut în această casă virtuală, în această cârciumă de fiţe, îmi trezeşte o amintire, un gând, o idee. Spune Cristian în articolul spre care am pus link că “toți aceia care au primit parolele fac parte dintre cei care, dac-ar așterne fie și numai trei cuvinte pe-un petec de hârtie pe care să-l pună mai apoi într-o sticlă, și dacă sticla ar ajunge pe undeva prin Portul Tomis, aș ști exact, citind acele trei cuvinte, cine și de pe ce „insulă” a trimis mesajul.”
Citesc multe bloguri. Despre autorii lor pot spune că ştiu destul de multe. Pe unii îi urmăresc de 2-3 ani sau probabil mai mult. Cu toate astea, nu ştiu dacă m-aş încumeta să fac o asemenea afirmaţie. Nu, chiar nu cred că aş putea recunoaşte un om din numai trei cuvinte. Sau, cine ştie? Poate că ar fi interesant de jucat un asemenea joc în blogosferă. Dar cum să adunăm mesajele bloggerilor (cu trei sau mai multe cuvinte) fără să le aflăm numele sau adresa de mail?
Eu aş lungi provocarea la o singură propoziţie! Sună interesant, cred că m-aş băga la un asemenea joc!
Ca de obicei, nu am avut abilitatea necesară pentru a reuși să comunic fix ceea ce aveam în cap. Ar fi trebuit să spun că ar fi vorba despre trei cuvinte pe care expeditorul să le considere reprezentative, definitorii, un soi de microCV. Fiindcă de ar fi vorba despre cuvinte relativ aleatoriu trimise, numai și numai ca exercițiu de stil, e clar că e nevoie de mai multe.
Chiar si asa, nu stiu pe cati dintre ei i-as putea recunoaste. Poate daca ar folosi printre cele trei cuvinte numele copiilor, ale cateilor, purceilor… :)))
“Un optimist incurabil!” Trei cuvinte!!! Hi, hi, hi, am găsit!!!
Am văzut comentariul domnului Radu și i-am răspuns deși în primul rând ar fi trebuit să las aici propriul comentariu. V-am răspuns și pe blog. Aici voi spune doar atât : de ce mi-ați făcut asta, doamnă ? Știați bine că sunt hipertensiv… :)
Am procedat la fel… :)
Acum m-au luat caldurile de teama. Sper ca esti bine, domnule! :)
Mulţumesc pentru răspuns! Eu am găsit, am pus ca reply la comentariul meu! :)
:-) Hipertensiv și modest! Și cu fițe! :-)))
Oameni frumoși! :-)
Da, e un adevarat cameleon, ba modest, ba plin de fite. :))) Sau doar carciuma e asa? :p
Te imbratisez, fata draga!
Și eeeeu! :-)
:)
Dacă ai vizita acea parte de casă, păstrată numai pentru sine, ai vedea lucruri obişnuite, sunt sigur, dar ai înţelege mai bine omul care le-a adus acolo. Cu toate acestea, e adevărat, nimeni nu poate recunoaşte o persoană după ce a citit câteva rânduri scrise de acesta.
Îţi dau un exemplu: prin natura profesiei, trebuia să fac contracte cu nişte scriitori, unii cunoscuţi, cărora le citisem majoritatea cărţilor. După ce citeşti mai multe opere ale unui autor, începi să-l “simţi” şi-ţi imaginezi că-l cunoşti. Aş! În realitate, e cu totul altfel decât mi-l imaginasem eu. Nu înseamnă că în realitate e mai bun, mai inteligent, mau puţin cult, ci pur şi simplu altfel.
Mi-am propus sa o fac zilele astea. Cred ca imi voi rezerva o zi intreaga doar pentru a vizita incaperile ascunse. :)
Am avut aceeasi surpriza cand m-am intalnit cu bloggeri pe care ii citeam de mult timp. Intr-un fel ii percepeam in online si in cu totul alt fel i-am descoperit in viata reala. :)
Tu esti un om deosebit, Vi, la fel cum este si Dan.
Multumesc mult, Mala! Nu stiu daca este chiar asa, insa mi-e bine stiind ca am alaturi atat de multi oameni frumosi, tu fiind unul dintre ei.
blog-cârciumă de fițe egal magistral. aplauzeeeeeeeeeeee
Si un bis! :)
Bloggerul sau omul este “tradat” de cuvinte?
Eh, intram intr-o alta zona cu aceasta intrebare. Unii considera ca bloggerul nu e om, altii ca blogosfera se imparte in oameni cu blog si bloggeri… :)))
Eu cred ca unii sunt tradati de cuvinte, iar altii se ascund in spatele lor.
Nu cred ca exista vreo persoana care sa poata declara cu nonsalanta aceasta capacitate, psihicul si comportamentul uman fiind doua dintre cele mai complexe planuri existente. Da, chair cred ca este imposibil sa recunosti o persoana dupa trei cuvinte, indiferent de insemnatatea lor.
Tocmai mi-a demonstrat Adelina ca e posibil, daca avem ceva care ne leaga.
Pe mine m-ai recunoaste sigur (sau asa sper!) dupa trei cuvinte: maraton pe bicicleta! Asta desi nici maca nu stiu sa merg pe bicicleta. :) Dar asa am intrat eu in blogosfera, cand, la primul meu pas sovaielnic, am nimerit pe blogul tau si te pregateai de o cursa pe bicicleta iar eu m-am oferit sa te insotesc. Ai fost asa draguta ca nu mi-ai dat flit, m-ai acceptat si asa am mai prins si eu curaj, ca taaare mai eram timida. :)
Si daca il apreciezi pe Cristian poate mai adugi o bila alba fiindca e fratele meu! :) E drept ca n-avem aceiasi parinti dar avem destule puncte comune cat sa ne fi infratit acum vreo doi ani. Si eu nu ma infratesc cu oricine! Cum nici nu ma invecinez decat cu oameni de mare caracter! :)
Da, pe tine sigur te-as recunoaste, chiar si dupa alte cuvinte, desi cele care au legatura cu bicicleta inca imi aduc un mare zambet pe mutra. :))) Ai fost marea surpriza si placere a acelui an. ;)
In prima clipa chiar am crezut si am avut un soc. Ma intrebam cum de mi-a scapat o asemenea informatie. :))) Nici macar nu ma mira ca v-ati infratit. Sunteti inteligenti, aveti umor, sunteti oameni cu un caracter frumos… Sunt mandra ca va cunosc si ca va pot citi (chiar daca o fac atat de rar in ultimul timp). Hai ca am devenit prea serioasa. Te pup, vecina! :))