Skip to main content

Stele care pier

Erau două. Identice. Argintii și reci. Le-am răpit de lângă mama lor printr-un vicleșug. Le-am strâns în pumn. Consideram pe atunci că doar căldura mâinilor mele ar putea să le trezească la viață, apoi să le facă să nască alte și alte vieți. Așa sunt stelele. Au puterea de a însufleți neființa doar întinzându-și razele albe spre ținta aleasă. Nu mi-au înșelat așteptările. Din plasma lor, ca o explozie neașteptată, a răsărit de multe ori lumina unei noi idei, a unei noi povești, a unei noi vieți. Le mulțumeam de fiecare dată. Erau nopți când adormeam zâmbind mulțumită la gândul că două stele veghează asupră-mi. Stele care pier.

Într-o zi, mama lor mi-a bătut la ușă. Mi-a cerut să îi dau stele înapoi. Nu putea trăi fără ele. Nici viața mea nu mai este la fel de când le-am lăsat să plece. Cine îmi va mai însufleți neființa? De unde vor mai răsări noi vieți de poveste? Agățate în cer, sunt două stele care pier. Aici, pe pământ, în casa mea, se stinge de plictiseală un Nikon rămas fără baterii. Două baterii. Reîncărcabile. Identice. Argintii și reci. S-au întors acolo unde le era locul. La sora mea. Ea nu are un Nikon care să plângă de dorul stelelor care pier. Eu nu mai pot face poze până nu răpesc alte două stele. Stele care nu pier.