Stăpânii mei…

Stăpânii mei… s-au întors din oraș cu brațele pline de plăsuțe și pachețele. Mirosea amețitor a bobițe pentru pisici, a carne afumată, a frișcă aruncată cu dărnicie peste prăjituri, a bucurie simplă. I-am întrebat din priviri ce mi-au adus. O liniște suspectă s-a coborât peste bucătărie. Mami a băgat mâna în sacoșă și a scos de acolo un cocoș de plastic. Cânta chinuit ori de câte ori era strâns de burtă. L-am prins în dinți și m-am refugiat pe canapea, să-i ascult poveștile. Dacă îmi puneam urechea la gura lui, tăcea. Dacă îl mușcam de burtă, cucurigea fără oprire. Am vrut să îi spun, în felul meu, că îl iubesc. S-a bucurat atât de tare, încât s-a rupt în mici bucățele. Tati a intrat în cameră și m-a surprins tocmai când încercam să-i spun cocoșului că deja mi-e dor de cântecul său. A chemat-o pe mami.
-Ridică și tu hârtia aia de un leu de pe jos.
-Care hartie? a întrebat mami, rotind mirată privirea prin cameră.

Pe podea era doar o bucățică din fosta jucărie. Probabil a zecea parte din ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un cocoș de 10 lei.

Viață de câine…

caine pe canapea

6 thoughts to “Stăpânii mei…”

  1. Si Denis are un astfel de cocos pe care-l “iubeste” nespus :) dar al nostru este inca intreg …Cand incepe sa povesteasca cocosul imi vine sa imi bag dopuri in urechi :)

Părerea ta e importantă pentru mine