Stăpânii mei… mi-au făcut cadou un cocoș de plastic

Stăpânii mei… s-au întors din oraș cu brațele pline de plăsuțe și pachețele. Mirosea amețitor a bobițe pentru pisici, a carne afumată, a frișcă aruncată cu dărnicie peste prăjituri, a bucurie simplă. I-am întrebat din priviri ce mi-au adus. O liniște suspectă s-a coborât peste bucătărie. Mami a băgat mâna în sacoșă și a scos de acolo un cocoș de plastic. Cânta chinuit ori de câte ori era strâns de burtă. L-am prins în dinți și m-am refugiat pe canapea, să-i ascult poveștile. Dacă îmi puneam urechea la gura lui, tăcea. Dacă îl mușcam de burtă, cucurigea fără oprire.

Am vrut să îi spun, în felul meu, că îl iubesc. S-a bucurat atât de tare, încât s-a rupt în mici bucățele. Tati a intrat în cameră și m-a surprins tocmai când încercam să-i spun cocoșului că deja mi-e dor de cântecul său. A chemat-o pe mami.

-Ridică și tu hârtia aia de un leu de pe jos.
-Care hartie? a întrebat mami, rotind mirată privirea prin cameră.

Pe podea era doar o bucățică din fosta jucărie. Probabil a zecea parte din ceea ce, în urmă cu câteva minute, fusese un cocoș de 10 lei.

Viață de câine…

Stăpânii mei… mi-au făcut cadou un cocoș de plastic.

Pentru cei care nu ma cunosc destul de bine, trebuie neaparat sa mentionez faptul ca jucariile care tiuie ma innebunesc. Nimeni nu stie daca imi plac foarte mult sau daca ma enerveaza maxim, iar eu nu voi trada sub nici o forma secretul. Cert este doar faptul ca le distrug imediat ce le prind. Asta nu o impiedica pe mami sa imi cumpere noi si noi jucarii.

Spre norocul meu, surioara mea Onix nu se joaca niciodata cu jucariile care au tiuitoare, asa ca toate devin ale mele, sa fac ce vreau cu ele. Si ghici ce vreau eu sa le fac?