Întâi m-am înfuriat. Rău. Atât de rău încât vorba mi-a devenit agresivă, nepoliticoasă. Apoi am simțit cum mă lasă puterile. Ochii mi s-au umezit. M-aș fi trântit în iarbă, undeva cât mai departe de oameni, și-aș fi plâns toată amărăciunea adunată. Nu am avut niciodată ocazia. Am fost nevoită să rămân pe loc, să ridic capul sus, să zâmbesc mai mult sau mai puțin tăios și să las impresia că nimic nu mă poate doborî. Probabil sunt o bună actriță. Sau poate că știu bine doar acest rol, căci l-am jucat de multe ori în viață. 

Cert este că puțini, mult prea puțini au reușit să vadă dincolo de barierele pe care le-am ridicat. La fiecare lovitură primită de la oameni încă o barieră, și încă una, și încă una, până când în jurul meu s-au format pereți groși, imposibil de străpuns. Acolo unde mai toți vedeau o femeie rece, arogantă sau cum dracu mi-au mai spus, eu știam că nu e decât o biată ființă slabă, cu o sensibilitate ieșită din comun. Dacă gestul tău, dacă vorba ta m-a lovit, dacă mi-ai lăsat răni în suflet, de ce ți-aș permite și a doua oară să faci asta? 

Rareori am fost eu cea care a tăiat legături. Probabil din lașitate. Sau din iubire pentru rasa umană. Sau pentru că încă mă hrăneam cu amintiri. Nu contează. Eu am continuat să vorbesc, să râd, să ajut, însă niciodată nu am mai făcut-o ca înainte, din toată inima, cu bucurie. Și dacă, din întâmplare, vreun zâmbet cald sau un hohot de râs a pornit spre cel/cea care m-a rănit, undeva pe drum s-a dezintegrat, lovit puternic de zidurile pe care le-am ridicat pentru a mă proteja de dureri și dezamăgiri. 

Brândușe. Le-am văzut zilele trecute și mi-am dat seama că, deși nu sunt nici pe departe la fel de frumoasă ca ele, ne leagă aceeași sensibilitate. Nu suportăm nimic din ceea ce este prea rece sau prea dur și ne deschidem fără rezerve în fața căldurii naturale. Eu sunt rece și arogantă, șoptesc unii pe la colțuri. Spune-mi despre tine…